ICCJ. Decizia nr. 3571/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3571/2011
Dosar nr. 1222/36/2010
Şedinţa publică de la 17 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa – secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 emisă de Agenţia de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la soluţionarea cauzei de fond având ca obiect anularea aceleaşi decizii.
În motivarea cererii s-a arătat că prin Decizia nr. 1059301 din 10 septembrie 2010 Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F. Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a instituit măsuri asigurătorii asupra patrimoniului reclamantei pentru a proteja recuperarea unei pretinse creanţe fiscale în cuantum de 1.948.378.071,9 lei.
La 18 decembrie 2010 reclamanta a depus o cerere de modificare prin care a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării titlului de creanţă constând în adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 emisă în baza Convenţiei de emisiune nr. 3216 din 17 decembrie 2010 până la soluţionarea în fond a acţiunii în anulare a titlului de creanţă.
În motivarea cererii modificatoare s-a arătat că prin adresa nr. 933430 din 18 noiembrie 2010, act necomunicat societăţii, Direcţia de buget şi contabilitate internă din cadrul A.N.A.F. a declarat obligaţiunile nerăscumpărate la data de 30 septembrie 2010 drept creanţă bugetară, actul menţionat constituind în ceea ce o priveşte, titlu de creanţă.
Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă pentru că adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată ca act administrativ, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La 12 ianuarie 2011 reclamanta a depus la dosar Scrisoarea de garanţie bancară cu care a făcut dovada consemnării cauţiunii de 22.055.924,36 lei.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Încheierea din 14 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost admisă cererea reclamantei SC R.R. SA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, a fost suspendată executarea actului până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut faptul că, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din O.G. nr. 92/2003 şi după o examinare sumară a adresei nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 prin care s-a individualizat creanţa pretins datorată către pârâtă, actul a cărui suspendare se solicită are aparenţa unui act administrativ fiscal şi a apreciat că excepţia inadmisibilităţii este nefondată.
Pe fondul cererii de suspendare, după examinarea sumară a actelor dosarului, fără a fi posibilă antamarea fondului, instanţa de fond a apreciat că cererea de suspendarea este fondată.
Condiţia cazului bine justificat s-a reţinut că este îndeplinită în raport de împrejurarea că pârâta a eliberat reclamantei certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 în care se menţiona că la data de 31 august 2010 nu figura în evidenţele fiscale cu obligaţii restante cuvenite către buget, pentru că ulterior prin adresa din 16 noiembrie 2010 s-a stabilit că la data de 30 septembrie 2010 reclamanta datorează cu titlu de creanţă bugetară suma de 2.205.592.436 lei.
Faţă de conţinutul certificatului eliberat la 10 septembrie 2010 cât şi faţă de împrejurarea că datoria reţinută în sarcina reclamantei îşi are izvorul într-o convenţie bilaterală ale cărei clauze contractuale sunt interpretate diferit de ambele părţi, fapt ce a generat mai multe litigii de natură comercială, instanţa de fond a reţinut că este creată o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului care stabileşte întinderea datoriei, de natură să justifice suspendarea executării acestuia.
Un motiv de îndoială în privinţa legalităţii actului administrativ derivă din chiar împrejurarea că acesta a fost emis cu neobservarea competenţelor legale privind dreptul suveran al instanţelor de judecată de a soluţiona conflictele ivite cu prilejul executării unei convenţii civile/ comerciale.
În ceea ce priveşte invocarea de către A.N.A.F. a sentinţei civile nr. 7384 din 5 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, cu privire la modalitatea de executare a Convenţiei de emisiune din 26 ianuarie 2004, instanţa a reţinut că, pe de o parte, această hotărâre nu are putere de lucru judecat cât timp nu este irevocabilă, iar, pe de altă parte, s-ar putea pune problema competenţei examinării clauzelor acestui act juridic bilateral.
În cazul dedus judecăţii, analiza legalităţii interpretării modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate de către R. prin Convenţia de emisiune ce face obiectul litigiului de fond, prezintă importanţă împrejurarea că la data formulării cererii reclamanta susţine, cu dovezi, că toate obligaţiunile au fost fie plătite, fie răscumpărate, a considerat instanţa de fond că face ca prezumţia de legalitate de care se bucură un act administrativ fiscal să fie pusă la îndoială.
Şi condiţia pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate s-a apreciat că este îndeplinită în cauză, nu numai în considerarea debitului în sine, incontestabil de mare, ci şi faţă de specificul activităţii reclamantei. Punerea în executare a actului, în condiţiile în care reclamanta nu beneficiază de lichidităţi de o astfel de valoare, poate atrage dificultăţi reale, în executarea obligaţiilor contractuale asumate, sistarea serviciilor şi grave probleme sociale.
De asemenea, s-a reţinut că actul administrativ fiscal tinde la executarea unei obligaţii fiscale în valoare de 2.205.592.436 lei în condiţiile în care întreaga cifră de afaceri previzionată pentru acest an ar fi de aproximativ 6.000.000.000 lei şi executarea nu se va putea face decât prin încetarea activităţii, cu consecinţa disponibilizării întregului personal, a întreruperii activităţii şi a intrării prealabile în insolvenţă, care odată declanşată nu mai poate fi reversibilă.
În final, instanţa de fond a apreciat că măsura suspendării dispusă în cauză este în acord şi cu Recomandarea nr. R/89/8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
I. În recursul declarat de M.F.P. s-au invocat următoarele motive de recurs:
1. Prin hotărârea dată instanţa a încălcat formula de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
S-a arătat că un incident procedural ivit anterior dezbaterii fondului cauzei s-a născut ca urmare a modului în care SC R.R. SA a înţeles să-şi aducă la îndeplinire obligaţia de a consemna cauţiunea de 22.055.924 lei stabilită de instanţă.
În raport de originalitatea modului în care a fost consemnată cauţiunea (scrisoarea de garanţie bancară) instanţa a gestionat „cerinţa” legală de consemnare a unei cauţiuni într-un mod la fel de original: a apreciat că nu se impune comunicarea actelor depuse de reclamant către pârâţi în combaterea excepţiei inadmisibilităţii” cererii de suspendare, acceptând depunerea documentelor după reţinerea cauzei în pronunţare.
Prin nerespectarea dispoziţiilor procedurale privind comunicarea actelor de procedură şi a principiului contradictorialităţii ce guvernează procesul civil, M.F.P. a fost pus în situaţia de a nu fi în măsură să-şi formuleze apărările în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, mai ales că M.F.P. este reprezentantul Statului român – creditor al SC R.R. SA.
Pe de altă parte, instanţa fondului, în soluţionarea excepţiei „inadmisibilităţii” cererii de suspendare trebuia să ţină seama de cererea de suspendarea executării actului administrativ ce se judecă după regulile de drept comun (în şedinţă publică, cu citarea părţilor, de urgenţă şi cu precădere).
Potrivit Codului de procedură fiscală este necesară, pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, plata unei cauţiuni, iar în cauză s-a depus o scrisoare de garanţie bancară, dar aceasta nu reprezintă un instrument de plată efectiv.
La data când a rămas în pronunţare (12 ianuarie 2011), judecătorul fondului nu avea certitudinea că suma de 22.055.924,36 lei a fost virată de SC R.R. SA în contul deschis la unitatea bancară, iar excepţia a fost soluţionată în baza unor acte depuse la dosar ulterior, care nu au fost comunicate pârâtului M.F.P.
2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Deşi, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor din hotărârea instanţei de fond, nu rezultă că au fost analizate apărările formulate de M.F.P.
Astfel, instanţa de fond nu a indicat motivele pentru care a apreciat care este raportul juridic născut, modificat sau stins prin emiterea adresei nr. 933430 din 16 noiembrie 2010, dar au fost înlăturate nemotivat apărările formulate de pârâtul Statul român prin M.F.P., lipsind astfel hotărârea de indicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat aceste apărări.
3. Hotărârea este lipsită de temei legal (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi pentru că recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel (motiv de recurs prevăzut de art. 3041 C. proc. civ.).
În cadrul acestor motive de recurs s-a invocat faptul că documentul din 16 noiembrie 2010 a fost calificat diferit:
- reclamanta l-a calificat ca fiind „titlu de creanţă”;
- instanţa de judecată a calificat documentul ca fiind un „act” sau „act administrativ fiscal”;
- Ministerul Finanţelor Publice a calificat documentul ca fiind „o adresă internă a A.N.A.F.”.
În raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, se impune formularea unei plângeri adresate autorităţii pentru a se cere în instanţă suspendarea actului administrativ.
În cauză, reclamanta a depus la dosarul instanţei „contestaţia” depusă în data de 7 decembrie 2010 la D.G.A.M.C., iar aceasta pare să confirme punctul de vedere al M.F.P.
Deşi instanţa de fond a făcut referiri la dispoziţiile art. 41 C. proc. fisc. care defineşte noţiunea de act administrativ-fiscal, nu a înţeles să interpreteze dispoziţiile acestui articol prin coroborare cu prevederile art. 43 din acelaşi act normativ care defineşte elementele pe care trebuie să le conţină acesta pentru a fi catalogat drept act administrativ fiscal.
S-a apreciat de către instanţa de fond că „actul” este titlu de creanţă pentru că prin el se individualizează/ stabilesc obligaţii fiscale, însă, s-a ignorat faptul că suma ce face obiectul prezentului litigiu nu este o creanţă fiscală ci o creanţă bugetară.
Faptul că reclamanta a formulat plângere prealabilă în temeiul art. 205 C. proc. fisc., nu poate conduce la ideea că actul poate fi calificat ca fiind un act administrativ.
Pentru că şi-a însuşit susţinerile reclamantei, instanţa a extins aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi în cazul unor acte emise de A.N.A.F. fără ca prin aceasta să se dea naştere, să se modifice sau să se stingă raporturi juridice.
S-a invocat în motivele de recurs că hotărârea cuprinde considerente contradictorii.
Astfel, cu privire la nelegalitatea actului a cărui suspendare se solicită, s-a afirmat că obligaţiunile au fost fie plătite fie răscumpărate, adică faptul că Statul român este acţionarul SC R.R. SA.
Însă, acest fapt este infirmat de demersurile reclamantei prin care aceasta urmăreşte stingerea obligaţiei printr-o altă modalitate decât plata, dar nu pot fi interpretate în sensul că „obligaţia de plată s-a stins”.
În ceea ce priveşte modul în care instanţa de judecată a reţinut că în cauză sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, s-a apreciat că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii.
Hotărârea instanţei de fond privind îndeplinirea condiţiei referitoare la „cazul bine justificat” este criticată sub trei aspecte:
- o parte din hotărâre constă în redarea unei decizii pronunţate anterior (Decizia nr. 3015 din 23 septembrie 2008);
- motivarea reţinerii îndeplinirii condiţiei prin prisma certificatului de atestare fiscală nu a ţinut seama de actele de la dosar, deoarece adresa nr. 933430 din 16 noiembrie 2010 nu reprezintă un certificat de atestare fiscală şi orice comparaţie cu certificatul din 10 septembrie 2010, este lipsit de relevanţă;
- judecătorul a pronunţat o hotărâre „pe fond” constatând că reclamanta a depus dovezi din care rezultă faptul că Statul român este acţionar al SC R.R. SA.
Referitor la îndeplinirea condiţiei „pagubei iminente” se critică hotărârea instanţei pentru că:
- instanţa a plecat de la premisa (falsă) potrivit căreia intenţia creditorului este aceea de a „lichida” patrimoniul debitorului prin vânzarea activelor, deşi nu există acte la dosar care să ateste acest fapt.
Statul român nu a dorit decât să aplice acele măsuri care să garanteze îndeplinirea de către R.R. a obligaţiilor datorate bugetului de stat general consolidat, mai ales că a existat anterior scadenţei, intenţia societăţii de a-şi greva toate actele în favoarea unui creditor privat.
- instanţa a plecat de la premisa (falsă) potrivit căreia luarea de măsuri este de natură să ducă la intrarea în insolvenţă care odată declanşată nu mai poate fi reversibilă, însă, Legea nr. 85/2005 nu conţine asemenea prevederi;
A fost indicat de către recurent, în faţa instanţei de fond o serie de hotărâri adoptate de Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor SC R.R. SA la 14 septembrie 2010 prin care se afirmă intenţia de a-şi gaja întreg patrimoniul în favoarea unui singur creditor, ceea ce ar putea îngreuna executarea obligaţiei de plată către Statul român – creditor al SC R.R. SA.
Instanţa a optat pentru suspendarea adresei pentru că cifra de afaceri ar fi de 6.000.000.000 lei (aproximativ 513 milioane euro) însă s-a ignorat faptul că pentru o creanţă de peste 720 milioane dolari SUA a unui creditor privat urma să fie gajat întregul patrimoniu al reclamantei şi s-a creat astfel o situaţie discriminatorie între cei doi creditori.
În ceea ce priveşte trimiterile din hotărârea instanţei de fond privind Recomandarea (89)8 s-a apreciat că se impun următoarele aprecieri:
Instanţa de fond a invocat această recomandare dar fără a se referi şi la faptul că aceasta priveşte asigurarea de măsuri de protecţie provizorie fără a împiedica în mod inutil urmărirea interesului public.
S-a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar, în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
II. În recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au fost invocate următoarele motive de recurs:
1. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru că încheierea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiune nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Având în vedere definiţia dată hotărârilor în art. 255 C. proc. civ. şi obiectul dosarului, suspendarea executării actului din 16 noiembrie 2010, instanţa de fond trebuia să pronunţe o sentinţă şi nu o încheiere, deoarece aceasta din urmă este dată în cursul judecăţii şi nu poate soluţiona fondul acestei cauze.
O altă formă procedurală încălcată de către instanţa de fond este arătată chiar în considerentele încheierii pronunţate şi priveşte modul de desfăşurare al actului de justiţie pentru că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil, fiind depuse la dosar înscrisuri după încheierea dezbaterilor, adică termenul de amânare a pronunţării şi nu au fost comunicate părţilor.
A treia formă de procedură încălcată se referă la modul în care a fost considerată consemnată cauţiunea.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită condiţia plăţii cauţiunii prin depunerea scrisorii de garanţie bancară, dar aceasta nu face dovada că suma se află la dispoziţia instanţei ci se menţionează numai faptul că această sumă ar urma să fie plătită după primirea unei cereri de plată.
Mai mult, faţă de dispoziţiile art. 7231 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea de garanţie bancară este valabilă până la 11 ianuarie 2012.
Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
2. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În considerentele Încheierii nr. 22/CA din 14 ianuarie 2011 nu se regăsesc motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse apărările formulate atât în întâmpinarea depusă cât şi prin concluziile scrise şi, de aceea, s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare.
3. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-a apreciat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Deşi instanţa de fond a respins, în considerentele încheierii, că excepţia este nefondată, în dispozitiv nu s-a pronunţat cu privire la aceasta.
Calificând adresa din 16 noiembrie 2010 ca fiind un înscris care „aparţinea unui act administrativ fiscal”, instanţa a apreciat greşit actul juridic dedus judecăţii.
S-a solicitat să se constată că adresa din 16 noiembrie 2010 nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice şi, de aceea, în raport de art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, instanţa nu se putea pronunţa dacă nu era sigură că acesta este un act administrativ.
Adresa din 16 noiembrie 2010 reprezintă un act anterior declanşării procedurii de executare silită, putând fi analizată sub aspectul legalităţii numai în cadrul contestaţiei la executarea silită demarată şi numai de instanţa judecătorească competentă.
Prin ea se constată o situaţie preexistentă, având caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi, atâta vreme cât datoria menţionată în cuprinsul acesteia exista la un moment anterior emiterii acesteia şi, de aceea, ea nu produce efecte juridice prin ea însăşi.
S-a susţinut că adresa din 16 noiembrie 2010 reprezintă numai o înştiinţare transmisă de direcţia din cadrul instituţiei către o altă direcţie nu actul administrativ fiscal în baza căruia s-a emis somaţia şi titlul executoriu din 17 noiembrie 2010.
Art. 141 C. proc. civ. stabileşte că un titlu de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa este scadentă, or, din simpla lecturare a adresei din 16 noiembrie 2010 rezultă că acesta nu stabileşte vreun termen de plată care este fixat numai pentru viitor.
Dacă ar fi fost un înscris prin care să se stabilească, să se modifice ori să se stingă drepturi şi obligaţii fiscale, acesta ar fi fost comunicat şi contribuabilului care este parte a raportului juridic prevăzut de art. 41 din O.G. nr. 92/2003.
S-a apreciat ca fiind greşite şi concluziile instanţei de fond cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Aspecte referitoare la cazul bine justificat
Instanţa de fond face referire la certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 dar fără a observa că prin adresa din 16 noiembrie 2010 se arată soldul unui cont la data de 30 septembrie 2010 sumă care corespunde obligaţiei de plată care a devenit scadentă la 30 septembrie 2010, conform O.U.G. nr. 118/2003 şi nu avea cum să se regăsească în certificatul emis la 31 septembrie 2010.
Nu s-au arătat care sunt prevederile legale pe care unitatea administrativă nu le-a socotit, ori dispoziţiile exprese încălcate.
Sunt criticate susţinerile instanţei de fond cu privire la faptul că obligaţiunile au fost fie plătite, fie răscumpărate, deoarece reclamanta nu a plătit şi nici nu a răscumpărat în totalitate obligaţiunile emise, ci doar a efectuat o plată de 54.000.000 euro pentru care a răscumpărat 2.187.000 obligaţiuni, iar diferenţa până la 22.812.098 obligaţiuni a fost convertită în acţiuni.
Aspecte referitoare la prevenirea unei pagube iminente
Prin prisma valorii de plată nu se îndeplinesc de plano condiţiile pentru a accepta că în cazul executării actelor administrative se produc efecte negative numai asupra contribuabilului şi nu şi Statului care se vede în situaţia de a aştepta să privească executarea raportului juridic mai târziu decât s-a prevăzut sau reglementat.
Chiar dacă suma pe care Statul român o are de recuperat este mare, trebuie avut în vedere că societatea a avut la dispoziţie 7 ani pentru a plăti obligaţiunile emise, iar suma pe care reclamanta o are de plătit reprezintă aproximativ 36% din cifra de afaceri estimată pentru anul 2011.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii în sensul respingerii cererii de suspendare, în principal, ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca nefondată.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite cele două recursuri, dar pentru următoarele considerente:
Mai întâi, se poate observa că, chiar dacă motivarea este diferită, s-au invocat motive de recurs identice şi acestea vor fi analizate împreună.
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prevede că este nelegală hotărârea dată când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv, trei au fost criticile aduse hotărârii de fond în cele două recursuri:
a) instanţa a pronunţat o „încheiere” şi nu o „sentinţă”;
b) nu a fost respectat principiul contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil pentru că nu au fost comunicate înscrisurile depuse de reclamantă în termenul de pronunţare;
c) nu a fost îndeplinită condiţia depunerii cauţiunii pentru că „scrisoarea de garanţie bancară” nu face dovada plăţii acesteia.
Prima critică este nefondată deoarece faptul că instanţa de fond a numit hotărârea sa prin care a soluţionat cererea de suspendare „încheiere” şi nu „sentinţă”, nu duce la nulitatea acesteia.
Este adevărat că art. 255 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc „sentinţe”, iar conform art. 255 alin. (2) C. proc. civ. „Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc „încheieri”.
Chiar art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prevede, în mod expres, faptul că „Hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept”, dar nu se poate susţine că „încheierea” nu este o hotărâre.
Trebuie subliniat faptul că art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai facă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.
Pentru că recurenţii nu au făcut dovada vătămării produse ca urmare a faptului că hotărârea a fost denumită „încheiere” şi nu „sentinţă”, nu vor fi reţinute aceste critici.
Criticile potrivit cărora nu a fost respectat principiul contradictorialităţii şi dreptul la un proces echitabil, sunt fondate.
Aşa cum rezultă din considerentele Încheierii din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa – secţia contencios administrativ şi fiscal, la acea dată, în cadrul discuţiilor legate de îndeplinirea condiţiei plăţii cauţiunii, instanţa de fond a primit scrisoare de garanţie bancară, urmând a se verifica dacă aceasta poate fi consemnată la Registrul de cauţiuni al instanţei şi s-a amânat pronunţarea pentru a se depune dovezi din care să rezulte confirmarea de către bancă.
Asemenea confirmări au fost depuse la 13 ianuarie 2011, iar instanţa de fond a dispus amânarea pronunţării la 14 ianuarie 2010, dar fără a comunica acele înscrisuri, respectiv scrisoarea de confirmare şi extrasul de cont.
Nu se poate aprecia că acele înscrisuri nu sunt probe, mai ales că ele au fost solicitate de instanţă şi erau cele care dovedeau îndeplinirea unei condiţii pentru ca instanţa să poată dispune suspendarea executării unui act administrativ: cauţiunea.
Referitor la condiţia impusă de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., se impun următoarele precizări:
Art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. dă posibilitatea suspendării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, dacă este depusă o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei.
Codul de procedură fiscală nu conţine prevederi exprese cu privire la cauţiune astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7231 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 7231 alin. (1) C. proc. civ., suma datorată de parte cu titlu de cauţiune se depune, după caz, la Trezoreria Statului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. SA sau la orice altă instituţie bancară pe numele părţii respective, la dispoziţia instanţei.
Reclamanta-intimată susţine că prin prezentarea scrisorii de garanţie bancară a fost îndeplinită condiţia impusă de art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., însă între modalitatea de consemnare a cauţiunii şi scrisoarea de garanţie bancară există diferenţe.
Mai întâi, că art. 7231 C. proc. civ. nu face referire la scrisoarea de garanţie bancară ca fiind o modalitate de consemnare a cauţiunii.
În al doilea rând, chiar intimata recunoaşte că a ales varianta scrisorii de garanţie bancară pentru a beneficia de dobânzile pe care o astfel de sumă le produce pe durata blocării în contul bancar. Însă, pentru sumele consemnate cu titlu de cauţiune la dispoziţia instanţei nu se pot primi dobânzi ca la orice depozit, chiar dacă sumele pot fi consemnate la orice instituţie bancară.
Tocmai pornind de la raţiunea pentru care legea a instituit plata unei cauţiuni, aceea de a asigura creditorului disponibilitatea fondurilor menite a acoperi eventualul prejudiciu creat prin suspendare în cazul în care acţiunea de fond s-ar dovedi a fi neîntemeiată, se constată că prin prezentarea scrisorii de garanţie bancară nu se ajunge la atingerea scopului pentru care a fost instituită.
Într-adevăr, prin scrisoarea de garanţie bancară, banca se angajează să plătească o sumă ce este indicată expres în favoarea unei alte persoane, însă această obligaţie este una pe un anumit termen, în speţă, termenul fiind 11 ianuarie 2012. Or, în cazul cauţiunii, aşa cum este reglementată de art. 7231 C. proc. civ. nu este stabilit un termen şi numai în acest fel se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., respectiv să fie eliberată celui care a depus-o în măsura în care cel îndreptăţit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărârea irevocabilă, s-a soluţionat fondul cauzei sau dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea părţii adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
Fiind fixat un termen, scrisoarea de garanţie bancară nu mai poate fi folosită după expirarea acestuia pentru că chiar în cuprinsul scrisorii se precizează că angajamentul băncii expiră la acea dată, iar prelungirea termenului se poate face numai cu acordul băncii emitente a scrisorii de garanţie bancară.
Toate acestea dovedesc faptul că scrisoarea de garanţie bancară nu poate constitui o dovadă a plăţii cauţiunii, în sensul art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. şi această critică din motivele de recurs este fondată.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. respectiv critica referitoare la nemotivarea hotărârii instanţei de fond este nefondat.
Într-adevăr, potrivit art. 261 C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a-şi motiva în fapt şi în drept, hotărârile pronunţate, de a prezenta argumentele părţilor şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile, însă, în cauză, hotărârea instanţei de fond este motivată, instanţa de fond a prezentat argumentele care au dus la soluţia adoptată, dar nu este obligatoriu ca instanţa să răspundă fiecărui argument invocat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi cel prevăzut de art. 3041 C. proc. civ., vor fi analizate împreună, pentru că în esenţă, criticile din cele două recursuri sunt aproape identice şi se referă la următoarele aspecte:
a) greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii plecând de la caracterizarea adresei din 16 noiembrie 2010 ca fiind un act administrativ fiscal;
b) neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/ 2004, respectiv „cazul bine justificat” şi „paguba iminentă”.
Criticile ce vizează greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sunt nefondate.
Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii invocată, excepţie bazată pe lipsa caracterului de act administrativ fiscal a adresei din 16 noiembrie 2010 ce a fost contestată în procedura prealabilă administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală.
Pentru analiza dacă excepţia inadmisibilităţii cererii a fost soluţionată corect de instanţa de fond astfel cum a fost invocată, Înalta Curte va avea în vedere că a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ individual, în condiţiile dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Din interpretarea logico-juridică a textului de lege în temeiul căruia a fost formulată cererea reclamantului, rezultă că o condiţie de admisibilitate, impusă de legiuitor pentru ca instanţa să poată fi investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, constă în aceea ca reclamantul să facă dovada că a sesizat autoritatea publică care a emis actul cu plângere prealabilă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Cum din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că reclamantul a formulat plângere prealabilă, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, sub acest aspect cererea este admisibilă.
Tot în rândul cererii de suspendare, ca o condiţie de admisibilitate, instanţa trebuie să verifice dacă actul a cărui suspendare se solicită este unul administrativ, însă în cadrul cererii de suspendare se analizează caracterul actului numai în mod aparent.
În speţă, adresa din 16 noiembrie 2010 emisă de A.N.A.F. – Direcţia de buget şi contabilitate internă este un act administrativ fiscal atipic.
Potrivit art. 41 C. proc. fisc., actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Este adevărat că în art. 43 C. proc. fisc. sunt reglementate elementele pe care trebuie să le conţină un act administrativ fiscal şi că este obligatorie, potrivit art. 44 alin. (1) C. proc. fisc., comunicarea acestuia către contribuabilul căruia îi este destinat şi, de aceea, se reţine faptul că suntem în prezenţa unui act administrativ fiscal atipic.
Prin acest act administrativ fiscal emis la 16 noiembrie 2010, s-a individualizat creanţa bugetară în baza căreia a fost emis titlul executoriu din 17 noiembrie 2010.
Susţinerile recurentelor că adresa din 16 noiembrie 2010 ar reprezenta numai o simplă informare sunt contrazise chiar de menţiunile din cuprinsul titlul executoriu care a fost emis în baza Convenţiei de emisiune din 26 ianuarie 2004, a O.U.G. nr. 118/2003 şi în baza adresei din 16 noiembrie 2010.
Faptul că o asemenea adresă nu se regăseşte în nicio reglementare de natură financiar-fiscală este dat de natura specifică a raporturilor prevăzute de O.U.G. nr. 118/2003 cu privire la creanţele bugetare ale reclamantei, de aici rezultând şi caracterul atipic al actului a cărui suspendare se cere.
c) sunt fondate, însă, criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv „cazul bine justificat” şi „paguba iminentă”.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Suspendarea actelor administrative reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, chiar dacă actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bucură de prezumţia de autenticitate şi pe cea de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie la care poate ajunge instanţa de contencios administrativ, dar numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Referitor la îndeplinirea condiţiei „cazului bine justificat”, se constată că susţinerile instanţei sunt nefondate.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat presupune împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Pentru a fi considerată îndeplinită condiţia „cazului bine justificat” se cere să fie prezentate argumente aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Reclamanta nu a prezentat asemenea dovezi, iar cele reţinute de instanţa de fond nu reprezintă asemenea dovezi.
Împrejurarea că a fost eliberat certificatul de atestare fiscală din 10 septembrie 2010 în care se menţiona că reclamanta nu figura la data de 31 august 2010 în evidenţele fiscale cu obligaţii curente restante către buget nu este un indiciu de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului a cărui suspendare se solicită. În adresa din 16 noiembrie 2010 emisă de Direcţia de Buget şi Contabilitate internă s-a comunicat către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili suma datorată cu titlu de creanţă bugetară datorată potrivit O.U.G. nr. 118/2003, iar conform art. 6 din acest act normativ „dobânzile, sumele rezultate din transferul obligaţiunilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, precum şi cele aferente răscumpărării acestora sunt supuse regimului juridic al creanţelor bugetare”.
Faptul că există litigii de natură comercială legate de interpretarea dispoziţiilor legale nu constituie nici el o îndoială serioasă în legătură cu actul emis.
Nu poate constitui o asemenea dovadă nici faptul că reclamanta susţine că obligaţiile au fost fie plătite, fie răscumpărate, deoarece aceasta este o problemă care va fi analizată în cadrul acţiunii în anulare, iar în cadrul acţiunii ce are ca obiect suspendarea actului nu poate fi prejudiciat fondul, aşa cum chiar instanţa de fond susţine. Toate susţinerile părţilor legate de răscumpărarea obligaţiunilor emise vor face obiectul analizei instanţei de fond în cadrul acţiunii în anulare.
Prin emiterea actului a cărui suspendare se solicită nu s-a adus atingere dreptului instanţelor de a soluţiona litigiile ivite în legătură cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 118/2003.
Paguba iminentă este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/ 2004 ca fiind prejudiciul material viitor dar previzibil cu evidenţă.
În privinţa condiţiei „pagubei iminente” se constată că instanţa de fond, atunci când a verificat modul de îndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, a avut în vedere valoarea debitului şi efectele pe care le-ar produce executarea acestuia.
Referitor la valoarea debitului, trebuie subliniat faptul că acesta nu reprezintă de plano o dovadă a îndeplinirii condiţiei pagubei iminente.
Paguba, aşa cum cer dispoziţiile legale, se referă la prejudiciul material viitor, dar previzibil. Ar trebui precizat faptul că, potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 118/2003, scadenţa obligaţiunilor va fi de maximum 7 ani. Prin urmare, reclamanta avea posibilitatea de a răscumpăra obligaţiunile într-un interval de 7 ani şi să nu se ajungă la scadenţă, adică la 30 septembrie 2010.
În acelaşi timp, ar trebui raportată valoarea debitului şi la cifra de afaceri a reclamantei.
În aprecierea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de fond legate de caracterul ireversibil al procedurii insolvenţei, în raport de dispoziţiile Legii nr. 85/2006.
Instanţa a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare şi Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniştri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecţie care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societăţii, ale destinatarului actului, ale terţelor persoane.
În acest context, ar putea fi avut în vedere atunci când se analizează posibilitatea suspendării executării actului emis de autoritate, faptul că Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor SC R.R. SA a adoptat, la 14 septembrie 2010, o serie de hotărâri prin care au aprobat gajarea bunurilor mobile, imobile şi părţi sociale deţinute de reclamantă la alte societăţi, în favoarea unui alt creditor.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise cererile, va fi modificată sentinţa atacată în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 22 din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa – secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de suspendare astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3535/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3573/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
