ICCJ. Decizia nr. 3653/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3653/2011
Dosar nr. 1397/33/2010*
Şedinţa publică de la 23 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul F.I. a chemat în judecată pe pârâţii Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei, Agenţia Naţională a funcţionarilor publici şi Guvernul României, solicitând:
- anularea ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 emis de Preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări sociale;
- admiterea excepţiei de nelegalitate având ca obiect următoarele
- acte administrative: ordinul nr. 356/2009, ordinul nr. 1170/2009, ordinul nr. 934/2009, ordinul nr. 1070/2009, nr. 1356/2009, nr. 1230/2009, nr. 1533/2010, nr. 21/2010, nr. 201/2010, nr. 320/2010;
- repunerea reclamantului în funcţia publică de conducere de director executiv şi obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciului suferit.
De asemenea, reclamantul a solicitat suspendarea executării ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 emis de Preşedintele C.N.P.A.S. până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, cu consecinţa repunerii temporare a acestuia în funcţia publică de conducere de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că actele administrative contestate atât prin acţiune directă cât şi pe calea excepţiei de nelegalitate sunt întocmite în temeiul unor acte normative declarate ca fiind neconstituţionale, astfel că se impune anularea acestora.
Prin sentinţa nr. 117 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei procedurii prealabile şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale; a admis acţiunea precizată şi completată formulată de reclamantul F.I. în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Pensii Publice, Guvernul României, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale; a anulat ordinul nr. 496 emis la data de 09 iulie 2010 de către pârâtul Preşedintele Casei Naţionale de Pensii Publice şi a constatat nelegalitatea următoarelor acte administrative individuale:ordinul nr. 356 din 23 aprilie 2009 al Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii Publice, ordinul nr. 1170 din 25 mai 2009 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ordinul nr. 1070 din 13 octombrie 2009 emis de Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii Publice, ordinele nr. 1356 din 26 octombrie 2009, 1230 din 26 octombrie 2009, 1533 din 31 decembrie 2010, 21 din 07 ianuarie 2010, 201 din 26 februarie 2010 şi 320 din 27 februarie 2010 emise de Preşedintele Casei Naţionale de Pensii Publice.
Prin aceeaşi sentinţă, a anulat ordinele nr. 1142 din 15 noiembrie 2010 şi nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii Publice, a dispus repunerea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior, a obligat pârâţii, în solidar, la repararea prejudiciului suferit de reclamant prin plata unei sume ce reprezintă diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv plătite aferente perioadei cuprinse între mai 2009 şi până la reintegrarea sa efectivă; a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 20000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 2523,3 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a fost numit în funcţia publică de conducere de director executiv al Casei judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud, prin decizia nr. 146 din data de 11 martie 2008 emisă de către Preşedintele C.N.P.A.S., ca urmare a promovării concursului organizat în acest sens de către A.N.F.P. în perioada 06-07 martie 2008, fiindu-i stabilite şi drepturile salariale corespunzătoare.
Ulterior, după adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, Preşedintele C.N.P.A.S. a emis ordinul nr. 356 din data de 23 aprilie 2009 prin care s-a desfiinţat funcţia publică de conducere de director executiv deţinută de către reclamant, iar prin ordinul nr. 1170 din data de 25 mai 2009 Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale l-a numit pe reclamant în funcţia de director coordonator.
Prin decizia nr. 1257/2009, Curtea Constituţională a constatat că legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituţională, iar ulterior, în baza noului act normativ, O.U.G. nr. 105/2009, Preşedintele C.N.P.A.S. a emis ordinul nr. 934 din data de 13 octombrie 2009, stabilind că la data de 14 octombrie 2009 încetează contractul de management al reclamantului şi, la aceeaşi dată, prin ordinul nr. 1070, s-a stabilit că reclamantul va prelua funcţia de conducere de director coordonator, până la ocuparea prin concurs a postului.
Ulterior, a fost emis ordinul nr. 1356 din 26 octombrie 2009 şi s-a stabilit că reclamantul încetează să exercite atribuţiile funcţiei de conducere de director coordonator, iar prin ordinul nr. 1230 a fost numit, începând cu data de 27 octombrie 2009, în funcţia de director coordonator, cu contract de management asimilat contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată şi întrucât prin decizia nr. 1629 din 03 decembrie 2009 Curtea Constituţională a stabilit că O.U.G. nr. 105/2009 este neconstituţională, Preşedintele C.N.P.A.S. a procedat la emiterea unor noi ordine pentru a corela denumirile funcţiilor publice, în privinţa reclamantului fiind emise ordinele nr. 1533 din 31 decembrie 2010, nr. 21 din 07 ianuarie 2010, nr. 201 din 26 februarie 2010, nr. 320 din 27 februarie 2010 şi ordinul nr. 496 din 09 iulie 2010.
Prima instanţă a constatat astfel că actele administrative atacate sunt lipsite de orice fundament legal, ca urmare a deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 3 decembrie 2009, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 şi a înseşi prevederilor ordonanţei de urgenţă, devenită parte integrantă a legii de aprobare şi respectiv neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 105/2009.
Aşadar, ca o consecinţă a anulării ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 şi a constatării nelegalităţii tuturor actelor administrative care au dus la încetarea efectelor deciziei nr. 146 din 11 martie 2008 privind numirea reclamantului în funcţia publică de conducere de director executiv al Casei de Pensii Bistriţa-Năsăud, prima instanţă a apreciat că se impune repunerea reclamantului în funcţia deţinută anterior.
Totodată, a reţinut că adoptarea acestei soluţii corespunde şi considerentelor cuprinse în decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a prevăzut că reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse de O.U.G. nr. 37/2009, un efect al declarării neconstituţionalităţii celor două ordonanţe de urgenţă fiind reintrarea în vigoare, după 45 de zile, a prevederilor legale privind funcţiile de conducere cuprinse în Legea nr. 188/1999 şi cum numirea reclamatului a avut loc în baza acestor prevederi legale, se impune repunerea reclamantului în funcţie, dând astfel eficienţă şi prevederilor art. 106 alin. (2) Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că în speţă sunt întrunite atât condiţiile generale ale angajării răspunderii delictuale cât şi condiţiile speciale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 554/2004 reţinând că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a aplicării unor norme din ordonanţe de guvern neconstituţionale, în condiţiile în care există un raport de cauzalitate între pagubă şi aplicarea textului neconstituţional, prin adoptarea celor două ordonanţe, au fost emise actele administrative de demitere a reclamantului din funcţia publică de conducere şi au determinat privarea de veniturile aferente exercitării acesteia.
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a reţinut că vătămarea reclamantului rezultă din adoptarea O.U.G. nr. 37/2009 şi a O.U.G. nr. 105/2009 declarate neconstituţionale, precum şi a actelor administrative individuale emise pentru aplicarea acestor acte normativ, astfel că ipoteza normei legale instituite prin art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este întrunită.
Cât priveşte existenţa raportului de cauzalitate între paguba creată şi aplicarea textului neconstituţional, prima instanţă a constat că, în fapt, actele administrative individuale care au determinat demiterea reclamantului din funcţia publică de conducere deţinută rezultă din aplicarea celor două ordonanţe, declarate neconstituţionale, iar eliberarea din funcţia publică deţinută îi produce acestuia o pagubă prin lipsirea de drepturile salariale aferente.
Referitor la obligarea pârâţilor la plata daunelor morale solicitate de reclamant, prima instanţă a reţinut că jurisprudenţa este unanimă în a admite că pentru consecinţele nefavorabile de ordin moral suferite de funcţionarul public ca efect al unui act administrativ individual nelegal ce vizează raportul de serviciu să poată fi acordate despăgubiri sub forma daunelor morale.
În speţă, prejudiciul moral suferit de reclamant se reflectă sub aspectul lezării reputaţiei sale dobândite în calitate de director al autorităţii pârâte, precum şi aceea de persoană cunoscută în plan local şi îşi are originea şi cauza în acţiunile întreprinse de pârâte anterior, concomitent şi ulterior adoptării deciziei atacate în prezenta cauză, dar şi după pronunţarea sentinţei nr. 44 din data de 03 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a decis suspendarea actelor administrative contestate în cauză. Or, reclamantul a fost practic împiedicat să-şi exercite funcţia de conducere şi a fost expus unor umilinţe atât în plan uman, cât şi în plan profesional, cu consecinţe inclusiv asupra bunului mers al activităţii autorităţii publice, ajungându-se până la a se crea aparenţa unei conduceri paralele.
Concluzionând, prima instanţă a reţinut că atitudinea pârâtei de a refuza, fără un temei legal, punerea în executare a sentinţei de suspendare a ordinului de revocare din funcţie a produs consecinţe importante asupra psihicului reclamantului şi au condus în cele din urmă la încălcarea dreptului la muncă prin lipsirea acestuia de salariu, iar prejudiciul moral suferit a fost astfel prelungit.
În privinţa stabilirii cuantumului daunelor morale, prima instanţă a avut în vedere, pe de o parte, că reclamantul a dobândit o relativă satisfacţie implicit de ordin moral prin suspendarea efectelor actului administrativ atacat şi mai apoi a anulării de către instanţă a actului administrativ vătămător, că faţă de acesta nu s-a dispus repunerea efectivă în funcţia deţinută anterior cu înlăturarea consecinţelor negative de ordin salarial iar, pe de altă parte, a avut în vedere că daunele morale prin nivelul sumei globale stabilite trebuie să imprime un caracter compensatoriu.
Împotriva sentinţei civile nr. 117 din 21 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs în termen legal pârâţii Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Guvernul României şi Casa Naţională de Pensii Publice.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a învederat, prin motivele cererii de recurs, că hotărârea atacată este nelegală, fiind respinsă în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi publice, în condiţiile în care s-a probat în cauză că actele administrative succesive care au fost atacate pe calea contenciosului administrativ au fost emise de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale cu care reclamantul s-a aflat în raporturi de serviciu. Atâta timp cât actele administrative au fost emise de altă autoritate administrativă decât cea a recurentei, nu există nici o legătură de cauzalitate între actele amintite şi M.M.F.P.S., iar cum ministerul în discuţie nu i-a produs reclamantului prejudicii de ordin material sau moral nu se putea dispune obligarea la plata în solidar a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 2523,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată. În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a înlăturării obligării acestui pârât la plata în favoarea reclamantului a sumelor acordate prin sentinţă.
Guvernul României a precizat, prin cererea de recurs, că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, impunându-se admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul de a respinge, faţă de Guvernul României, acţiunea formulată de reclamantul F.I. Guvernul României a relevat, în esenţă, că nu este emitentul actelor administrative contestate, că între reclamant şi această autoritate administrativă nu există raporturi de serviciu, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, şi că judecătorul fondului a stabilit netemeinic şi nelegal existenţa unei răspunderi civile delictuale a autorităţilor pârâte, în raport de dispoziţiile art. 998 -1003 C. civ., ignorând existenţa răspunderii contractuale. Recurentul Guvernul României a considerat, prin motivele cererii de recurs, că instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, justificat de neîntrunirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Pârâta Casa Naţională de Pensii Publice (fostă Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale) a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată. Instanţa de fond, s-a arătat, a considerat în mod eronat că decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curţii Constituţionale produce efecte retroactive în privinţa reclamantului, ordinele fiind emise cu respectarea prevederilor legale în vigoare, astfel că nu poate fi reţinută, în speţă, existenţa unor motive care să creeze o îndoială asupra legalităţii actelor administrative atacate, şi nici faptul că prin executarea actelor administrative reclamantul ar fi fost supus unei vătămări. Cât priveşte Ordinul nr. 496 din data de 9 iulie 2010, s-a evocat că acesta este un act administrativ individual care a fost emis cu respectarea şi ca efect al aplicării unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv Legea nr. 140/2010, astfel că prin emiterea actului administrativ individual s-a urmărit respectarea şi nu încălcarea legii.
Casa Naţională de Pensii Publice a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării la plata daunelor morale şi la plata cheltuielilor de judecată, considerându-se că o asemenea dispoziţie a instanţei este nelegală, deoarece urmare modificărilor legislative aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 şi apoi prin O.U.G. nr. 105/2009 reclamantul a fost numit director coordonator, funcţie de conducere derulată în temeiul contractului de management iar drepturile sale salariale au fost stabilite prin cate administrative de numire. Prin urmare, reţinerea judecătorului fondului că reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin lezarea reputaţiei sale este total nejustificată, atâta timp cât acesta a ocupat şi exercitat funcţia de director coordonator al Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud prin actele de numire emise în temeiul unor dispoziţii legale în vigoare la acea dată. Pe de altă parte, s-a arătat că în litigiu nu s-au produs de către reclamant nici un fel de probatorii care să dovedească producerea unor fapte ilicite cu vinovăţie, un raport de cauzalitate între prejudiciul respectiv şi faptele pârâtei sau producerea unor suferinţe morale. Astfel, cum reclamantul nu a oferit nici un indiciu din care să rezulte în ce măsură drepturile sale patrimoniale şi cele nepatrimoniale, ocrotite de lege, i-au fost afectate, s-a concluzionat că solicitarea acestuia privind plata daunelor morale şi materiale este neîntemeiată.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de părţi se reţin următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 25 august 2010 la Curtea de Apel Cluj – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ulterior completată, reclamantul F.I. a solicitat a se dispune, prin hotărâre, anularea Ordinului nr. 496 din 9 iulie 2010 emis de Preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (prin care s-a dispus ca, începând cu data de 12 iulie 2010 să se facă aplicarea prevederilor Ordinelor Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale de la nr. 186 la nr. 281 inclusiv şi de la nr. 2845 la nr. 310 inclusiv, emise în data de 26 februarie 2010, ca urmare a publicării în M. Of. al României, Partea I, nr. 471 din 8 iulie 2010, a Legii nr. 140 din 07 iulie 2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, dată la care intră în vigoare prevederile legale cuprinse în proiectul de lege ce s-a aflat în dezbaterea Parlamentului – PL-x nr. 42/2010), anularea Ordinelor nr. 1142 din 15 noiembrie 2010 şi nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Preşedintele C.N.P.A.S., repunerea reclamantului în funcţia publică de conducere de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud obţinută prin Decizia nr. 146 din 11 martie 2008 emisă de Preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, funcţie deţinută anterior modificărilor survenite din cauza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 şi respectiv Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009, şi obligarea pârâţilor Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Guvernul României la repararea prejudiciului suferit după cum urmează: a) prejudiciul material constituit din diferenţa dintre drepturile salariale, majorate şi recalculate şi na celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat având funcţia publică de conducere de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud şi drepturile salariale cumulate cu celelalte drepturi de natură patrimonială de care reclamantul a beneficiat efectiv, de la data de 25 mai 2009 şi până la data de 31 decembrie 2009; b) drepturile salariale majorate şi recalculate şi a celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat având funcţia publică de conducere de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud de la data de 12 iulie 2010 şi până la reintegrarea efectivă în funcţie; prejudiciu moral cauzat în cuantum de 20.000 lei.
Reclamantul a invocat, în litigiu, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia de nelegalitate având ca obiect următoarele acte administrative individuale emise în baza unor prevederi din ordonanţe declarate neconstituţionale: Ordinul nr. 356 din 23 aprilie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1170 din 25 mai 2009 emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale; Ordinul nr. 934 din 13 octombrie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S., Ordinul nr. 1070 din 13 octombrie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1356 din 26 octombrie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1230 din 26 octombrie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1533 din 31 decembrie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 21 din 7 ianuarie 2010 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 201 din 26 februarie 2010 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 320 din 27 februarie 2010 emis de Preşedintele C.N.P.A.S.
Se constată, din cele mai sus expuse, că Guvernul României nu este emitentul nici unuia din actele administrative atacate de reclamant fie prin intermediul unei acţiuni directe de contencios administrativ, fie pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, şi că Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a emis numai Ordinul nr. 1170 din data de 25 mai 2009 (prin care reclamantul a fost numit, cu data emiterii actului administrativ menţionat, în temeiul prevederilor art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009, în funcţia de director coordonator la Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, cu contract de management asimilat contractului individual de muncă de muncă încheiat pe durată determinată, pe o perioadă de maximum 4 ani), acest ultim ordin formând doar obiectul excepţiei de nelegalitate şi nu a acţiunii directe în contencios administrativ.
Se reţine, în plus, că reclamantul nu a avut raporturi de serviciu cu Guvernul României, că prejudiciul pretins de reclamant – de ordin material şi moral – îşi are izvorul în actele administrative individuale emise în temeiul prevederilor Ordonanţelor de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 şi nr. 105/2009, declarate neconstituţionale, şi că acelaşi reclamant nu a probat că emiterea Ordinului nr. 1170 din 25 mai 2009 de către ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale (act administrativ de numire a reclamantului în funcţia de director coordonator, cu drepturile salariale aferente) a avut drept consecinţă producerea în patrimoniului beneficiarului actului în discuţie a unui prejudiciu de natură patrimonială sau nepatrimonială.
Prin urmare, în mod neîntemeiat instanţa de fond a admis acţiunea faţă de pârâtul Guvernul României şi a obligat această autoritate publică, precum şi pe Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în solidar cu pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, la repararea prejudiciului suferit de reclamant prin plata unei sume ce reprezintă diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv plătite aferente perioadei cuprinse între mai 2009 şi până la reintegrarea sa efectivă, la plata către reclamant a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale şi la plata către acelaşi reclamant a sumei de 2523,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În mod corect prin sentinţa atacată a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului şi a lipsei procedurii prealabile, fiind incidente prevederile art. 7 alin. (5) şi art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare. În cauză, cum judicios s-a reţinut de judecătorul fondului, vătămarea reclamantului rezultă din efectele produse de actele administrative individuale emise în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009 (ambele declarate neconstituţionale), iar acţiunea directă la instanţa de contencios administrativ competentă, în situaţia dată, putea fi introdusă de persoana vătămată (fără a fi obligatorie procedura prealabilă) în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, Partea I.
Cât priveşte recursul declarat de pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, se observă, în primul rând, că este irelevant faptul că Ordonanţele de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 şi nr. 105/2009 erau în vigoare în momentul emiterii actelor administrative atacate. Art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precizează expres că acţiunea întemeiată pe acest articol poate avea ca obiect anularea actelor administrative emise în baza ordonanţelor declarate neconstituţionale, iar din corelarea acestuia cu alin. (10) care dispune că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, rezultă cu evidenţă că actele administrative vătămătoare vizate sunt emise înainte de declararea ordonanţei ca fiind neconstituţională, adică atunci când ordonanţele erau încă în vigoare. Mai mult, voinţa legiuitorului a fost tocmai aceea ca prin art. 9 din legea nr. 554/2004 să instituie o procedură specială pentru a se putea asigura protecţia particularilor faţă de prejudiciile cauzate prin ordonanţe declarate neconstituţionale. Or, dacă acest articol s-ar referi la prejudicii cauzate prin acte administrative emise după declararea acestor ordonanţe ca fiind neconstituţionale, procedura instituită de art. 9 ar fi inutilă, întrucât aceste acte ar putea fi întotdeauna atacate în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, ele fiind întotdeauna emise în baza unor dispoziţii care nu mai există (ca efect al deciziei Curţii Constituţionale ele fie sunt suspendate, fie au fost modificate ori abrogate).
Susţinerile recurentei în sensul că eliberarea reclamantului din funcţie, prin Ordinul nr. 496 din 9 iulie 2010, ar fi fost obligatorie ca efect al Legii nr. 140/2010 şi a Deciziei nr. 413 din 14 aprilie 2010 a Curţii Constituţionale sunt neîntemeiate întrucât din analiza acestor acte reiese că este nejustificată numirea într-o funcţie publică a unei persoane care anterior a fost numai director-coordonator, din moment ce, datorită faptului că această funcţie nu mai există, aceste persoane nu sunt funcţionari publici sau funcţionari publici cu statut special. Or, reclamantul, prin Decizia nr. 146 din 11 martie 2008 emisă de Preşedintele C.N.P.A.S. a fost numit în funcţia publică de conducere de director executiv al Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud, ca urmare a promovării unui concurs organizat în acest sens de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, şi doar după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 reclamantul a fost numit în funcţia de director-coordonator al Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud prin Ordinul nr. 1170 din 25 mai 2009 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale. Raţionamentul Curţii Constituţionale, în detaliu descris în considerentele Deciziei nr. 413/2010, nu este aplicabil în cazul reclamantului, întrucât acesta era deja numit într-o funcţie publică şi drept urmare a avut şi deţine calitatea de funcţionar public, neexistând nici un impediment la menţinerea intimatului în cadrul instituţiei.
Ordinele nr. 1142 din 15 noiembrie 2010 şi nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale au fost anulate în mod corect de prima instanţă, întrucât prin acestea pârâta recurentă, nu a readus întreaga situaţie juridică, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, la forma anterioară adoptării Ordonanţelor de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 şi nr. 105/2009, fiind ignorate astfel cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 413/2010, potrivit cărora ”În momentul de faţă, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009”.
Judecătorul fondului a acordat în mod întemeiat reclamantului şi daunele materiale şi morale solicitate, de plata acestora fiind ţinută în exclusivitate emitentul actelor administrative individuale vătămătoare pentru recurent, anume pârâta Casa Naţională de Pensii Publice (succesoarea fostei Case Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale), pe temeiul prevederilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare. Condiţia faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate fiind indiscutabilă, prin raportare la circumstanţele cauzei, în mod judicios judecătorul fondului a stabilit în favoarea reclamantului, prin apreciere, un cuantum al daunelor morale în sumă de 20.000 lei. Reclamantul, în calitatea sa de persoană publică importantă în comunitatea locală, nu numai că a suferit, urmare emiterii actelor administrative contestate şi anulate, grave prejudicii ale imaginii, ale onoarei, ale prestigiului şi ale demnităţii, dar acesta a fost supus, în plus, unei puternice presiuni psihice ce a avut ca şi consecinţă deteriorarea continuă a stării de sănătate. Nivelul daunelor morale, astfel cum a fost cuantificat de instanţa de fond, nu este excesiv şi nu constituie o îmbogăţire nejustificată, ci reprezintă o satisfacţie justă, rezonabilă şi echitabilă.
Prin raportare la toate cele mai sus arătate, urmează a se dispune, în cauză, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., admiterea recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Guvernul României, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei civile nr. 117 din data de 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal în sensul că respinge acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a înlăturării dispoziţiei de obligare a celor doi recurenţi pârâţi la plata în favoarea reclamantului a daunelor morale, materiale şi a cheltuielilor de judecată, cu menţinerea celorlalte prevederi, şi respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârâtul Casa Naţională de Pensii Publice.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta Casa Naţională de Pensii Publice va fi obligată la plata în favoarea reclamantului F.I. a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în recurs, stabilite prin apreciere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Guvernul României împotriva sentinţei nr. 117 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantului în contradictoriu cu Guvernul României şi înlătură obligarea pârâţilor Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Guvernul României la plata de daune morale, materiale şi cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii.
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Pensii Publice, ca nefondat.
Obligă recurenta Casa Naţională de Pensii Publice la plata în favoarea reclamantului la suma de 150 lei cheltuieli de judecată, parţiale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 363/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3656/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
