ICCJ. Decizia nr. 3765/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3765/2011
Dosar nr. 674/42/2010
Şedinţa publică de la 28 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5364/105/2009, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta A.N.A.F. - Directia Generala de Solutionare a Contestatiilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea actului administrativ emis prin adresa din 10 septembrie 2009, act reprezentat de refuzul nejustificat al pârâtului de reluare a procedurii administrative prealabile de soluţionare a contestaţiei formulata împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007, obligarea paratului de reluare a procedurii administrative prealabile de soluţionare a contestaţiei, suspendarea executării actului administrativ fiscal reprezentat de decizia din 13 martie 2007, pana la soluţionarea Dosarului nr. 382/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia D.I.I.C.O.T., cu consecinţa suspendării obligaţiei de plata a sumei de 14.281.982 ROL reprezentând contravaloare accize, uleiuri minerale, T.V.A., până la soluţionarea dosarului penal, întrucât hotărârea definitiva a instanţei penale are autoritate de lucru judecat in fata instanţei civile .
La termenul de judecata din data de 1 aprilie 2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetentei materiale a tribunalului, solicitând declinarea competentei in favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata .
Prin sentinţa nr. 272 din 4 iunie 2010, Tribunalul Prahova, a admis excepţia necompetentei materiale a instanţei invocata de A.N.A.F. şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinând că reclamanta a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de adresa din 10 septembrie 2009, emis de A.N.A.F. - Directia Generală de Solutionare a Contestatiilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în această situaţie, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
La Curtea de Apel Ploieşti, Dosarul a fost înregistrat sub nr. 647/42/2010.
La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2010 reclamanta a solicitat să se ia act de renunţarea la judecata cererii de suspendare executare a actului administrativ fiscal, decizia din 13 martie 2007.
Prin sentinţa nr. 199 din 23 septembrie 2010,Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a luat act renunţarea la judecată privind cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal, decizia din 13 martie 2007.
Pentru a hotărî astfel această instanţă a reţinut următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat anularea adresei din 2009 şi obligarea intimatului pârât să reia procedura prealabilă de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007, iar cu privire la suspendarea executării actului administrativ a înţeles să renunţe, luându-se act de această împrejurare.
Curtea a reţinut, cu privire la cererea privind reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007, că reclamanta a mai formulat cereri cu acelaşi obiect care au fost respinse, întrucât, conform deciziei din 07 iunie 2007, Ministerul Economiei şi Finanţelor - A.N.A.F. a dispus suspendarea soluţionării acestei contestaţii până la pronunţarea unei hotărâri definitive în Dosarul penal nr. 382/D/P/2005.
Pârâta a transmis acelaşi răspuns reclamantei şi prin adresa din 2009, în sensul că atâta timp cât nu există o încetare definitivă şi irevocabilă a motivului care a determinat suspendarea, situaţie care trebuie dovedită prin înscrisuri emise de organele abilitate, nu se poate relua procedura soluţionării contestaţiei.
De asemenea, a constatat Curtea, tot din cuprinsul adresei A.N.A.F., a cărei anulare o solicită reclamanta, a fost îndrumată să promoveze, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, acţiune pe contencios administrativ în instanţă.
Reclamanta a solicitat acest lucru, dar în şedinţa din 16 septembrie 2010 a învederat instanţei că renunţă la capătul de cerere privind suspendarea deciziei de impunere din 13 martie 2007, neputând plăti cauţiunea dispusă de instanţă.
Prin urmare, a reţinut prima instanţă, atâta vreme cât motivele care au stat la baza suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007 emisă de D.G.F.P. Prahova, subzistă, încetarea lor nefiind dovedită prin acte sau înscrisuri de la organele abilitate, acţiunea reclamantei este neîntemeiată, adresa din 2009, a cărei anulare se solicită având acelaşi conţinut şi motivare ca şi precedentele răspunsuri.
Totodată, Curtea a luat act de renunţarea la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere din 13 martie 2007 emisă de D.G.F.P. Prahova, formulată de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă, că instanţa de fond nu a motivat raţiunea respingerii solicitării de reluare a procedurii prealabile de soluţionare a contestaţiei.
Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut referitor la primul capăt de cerere că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care asimilează ca act administrativ unilateral tăcerea administrativă şi refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau interes legitim iar în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, privind suspendarea, a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale impuse de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv existenţa cazului justificat şi iminenţa pagubei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 şi art. 215 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..
Intimata A.N.A.F. a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului formulat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
Astfel, în ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, din conţinutul sentinţei atacate, rezultând cu claritate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante sunt de asemenea nefondate, hotărârea instanţei de fond, fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză.
În fapt, obiectul acţiunii recurentei-reclamante astfel cum a fost restrâns la data de 16 septembrie 2010 l-a constituit anularea adresei din 10 septembrie 2009 emisă de intimată privind refuzul de a relua procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007 şi obligarea intimatei-pârâte la reluarea procedurii.
Potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, „procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent potrivit alin. (2) indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu”.
În acelaşi sens sunt şi prevederile pct. 10.5 din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 519/2005 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, potrivit cărora „organul de soluţionare competent va relua procedura administrativă, în condiţiile art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, numai după încetarea definitivă şi irevocabilă a motivului care a determinat suspendarea. Aceasta trebuie dovedită de către organele fiscale sau de contestator printr-un înscris emis de organele abilitate. Soluţia dată de organele de cercetare şi urmărire penală trebuie însoţită de rezoluţia motivată, atunci când suspendarea a fost pronunţată până la rezilierea cauzei penale”.
În cauză, suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă a fost soluţionată prin decizia din 7 iunie 2007, intimata dispunând suspendarea până la soluţionarea Dosarului penal nr. 382/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T..
Prin răspunsul comunicat recurentei-reclamante din 10 septembrie 2009, intimata i-a comunicat recurentei-reclamante faptul că procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei sale nu poate fi reluată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., respectiv faptul că nu s-a făcut dovada cu un înscris al organelor abilitate din care să rezulte că a încetat definitiv motivul care a determinat suspendarea.
Examinând înscrisul atacat din perspectiva dispoziţiilor legale mai sus menţionate, se constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca nefiind întemeiată acţiunea reclamantei, întrucât răspunsul comunicat acesteia, nu constituie un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, astfel cum este acesta definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că recurenta-reclamantă contestând în fapt un act administrativ-fiscal respectiv decizia de impunere din 13 martie 2007, procedura de soluţionare este reglementată de dispoziţiile C. proc. fisc., astfel că aceasta avea posibilitatea legală de a contesta în instanţă secizia din 7 iunie 2007 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei sale conform dispoziţiilor art. 184 C. proc. fisc., situaţie în care instanţa de judecată era competentă să se pronunţe cu privire la legalitatea suspendării dispuse.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect s-a dispus respingerea cererii de anulare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante cu privire la neadmiterea cererii sale de suspendare a executării deciziei de impunere din 13 martie 2007, cerere formulată în temeiul dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de control judiciar urmează a le respinge întrucât, astfel cum rezultă din sentinţa atacată, aceasta a renunţat la judecarea acestui capăt de cerere ,precizând imposibilitatea achitării cauţiunii stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Astfel fiind, se constată că în cauză nu există un refuz nejustificat de soluţionare a cererii de soluţionare a contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A. SA Ploieşti împotriva sentinţei nr. 199 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3761/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3772/2011. Contencios → |
|---|
