ICCJ. Decizia nr. 3775/2011. Contencios. Anulare acte administrativ cu caracter normativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3775/2011
Dosar nr. 1405/1/2011
Şedinţa publică din 28 iunie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrative şi fiscal, reclamanta A.D.R.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul G.R. anularea parţială a prevederilor art. 32 din HG nr. 457/2008, privind cadrul instituţional de coordonare şi de gestionare a instrumentelor structurale (M. Of. nr. 364/13.05.2008), în sensul excluderii A.D.R. dintre instituţiile cărora li se aplică acest articol.
Prin întâmpinare, pârâtul G.R. a invocat excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei.
Pe fondul litigiului, pârâtul a cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătând că HG nr. 457/2008 a fost adoptată în baza Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a prevederilor generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, care prevede, la art. 59, obligaţia Statelor Membre de a desemna principalele autorităţi care intervin în gestionarea instrumentelor structurale, precum şi de a stabili reguli care să reglementeze relaţiile sale cu autorităţile desemnate la alin. (l), precum şi cu Comisia Europeană.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, intervenientul M.F.P. solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 66 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca inadmisibilă, acţiunea pe motiv că prin aceasta se solicită modificarea unui act administrativ normativ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5172 din 18 noiembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 1418/59/2008, a admis recursul reclamantei, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca instanţa să se pronunţe pe fondul cauzei, apreciind că HG nr. 457/2008 este un act administrativ individual ce se adresează unor subiecte de drept determinate cu competenţă în domeniul gestionării instrumentelor structurale.
Prin sentinţa nr. 191 din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, în rejudecare, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.D.R. şi a anulat în parte art. 32 din HG nr. 457/2008 în sensul excluderii reclamantei dintre persoanele juridice cărora li se aplică acest act. Totodată, a respins cererea de intervenţie formulată de intervenientul M.F.P. în favoarea pârâtului G.R.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin art. 32 din HG nr. 457/2008, G.R. a instituit o procedură de stabilire a organigramei Agenţiilor pentru Dezvoltare Regională care excede atât legislaţiei naţionale, respectiv Legii nr. 315/2004 şi Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi cele juridice, cât şi reglementărilor comunitare în ceea ce priveşte derularea Programului Operaţional Regional.
În acest context, art. 32 din HG nr. 457/2008 contravine prevederilor legale invocate, având în vedere/faptul că permite ca „în cadrul instituţiilor desemnate să se organizeze la nivel de direcţie generală/direcţie/serviciu, după caz, câte o structură distinctă care îndeplineşte funcţia de organism intermediar".
Prin aceste prevederi, a reţinut instanţa, se realizează o ingerinţă în atribuţiile legale stabilite pentru C.D.R., care este organismul regional deliberativ.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond au declarat recurs G.R. şi D.G.F.P. Timiş în numele M.F.P.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 689 din 8 februarie 2011, a admis recursurile declarate de G.R. şi de D.G.F.P. Timiş, în numele M.F.P. şi a modificat, în tot sentinţa atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamanta A.D.R.V. şi admiterii cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenientul M.F.P. în favoarea pârâtului G.R.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că HG nr. 457/2008 publicată în M. Of. din 21 aprilie 2008, priveşte cadrul instituţional de coordonare şi de gestionare a instrumentelor structurale iar după cum este expres menţionat în preambulul său, a fost elaborată în baza mai multor acte comunitare expres arătate, cu precădere a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a prevederilor generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 care prevede obligaţia statelor membre de a desemna principalele autorităţi care intervin în gestionarea instrumentelor structurale (art. 59 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006).
Obiectul Hotărârii nr. 457/2008 îl constituie, astfel cum se arată în art. 1, stabilirea cadrului instituţional şi procedural de coordonare şi de gestionare a asistenţei financiare comunitare acordate României prin instrumentele structurale.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte a apreciat, în sensul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată, că reclamanta intimată nu a demonstrat şi probat vătămarea produsă prin textul a cărui anulare parţială a solicitat-o, respectiv a art. 32 din HG nr. 457/2008 şi nici caracterul nelegal al normei atacate prin raportare la actele ce au impus adoptarea acesteia.
A reţinut, Înalta Curte că independent de împrejurarea că prima instanţă a preluat în considerentele sale exclusiv argumentele reclamantei intimate, textul a cărui parţială anulare a fost solicitată nu a fost examinat prin raportare nici la celelalte prevederi din cuprinsul HG nr. 457/2008 şi nici la actele comunitare menţionate în preambulul acesteia.
A constatat instanţa de recurs că nici în art. 32 al HG nr. 457/2008 potrivit căruia „în cadrul instituţiilor desemnate în conformitate cu art. 22 – art. 30 (din acelaşi act) se organizează la nivel de direcţie generală/direcţie/serviciu, după caz, câte o structură distinctă care îndeplineşte funcţia de organism intermediar/secretariat tehnic comun" şi nici în cuprinsul articolelor la care art. 32 face trimitere, nu este expres menţionată intimata reclamantă A.D.R.V.
Aşa fiind, a apreciat Înalta Curte, soluţia instanţei de fond de a anula un text de lege în sensul excluderii aplicării acestuia faţă de o anume entitate apare ca fiind nelegală în condiţiile în care, din modalitatea de redactare dar şi din cuprinsul textului atacat rezultă că cel mult s-ar putea aprecia asupra unei greşite interpretări şi aplicări a prevederii în discuţie dar nu şi în ceea ce priveşte caracterul său nelegal.
Cu alte cuvinte, simpla preocupare a reclamatei intimate vizând modalitatea de interpretare şi de aplicare a unei norme legale ce nu îi este adresată nici exclusiv şi nici în mod direct, nu este de natură a demonstra caracterul nelegal al acesteia cu atât mai mult cu cât nu s-a probat nici pretinsa vătămare produsă şi nici neconformitatea prevederii cu textele în aplicarea şi executarea cărora a fost adoptată.
Împotriva acestei hotărâri A.D.R.V. a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul că, instanţa nu a observat faptul că la dosarul cauzei există adresa nr. 15/ A din 03 iulie 2008 a G.R., prin care s-a apreciat, ca întemeiată şi legală, solicitarea agenţiei privind anularea parţială a prevederilor art. 32 din HG nr. 457/2008.
De asemenea, instanţa a omis şi faptul că la dosarul cauzei există şi adresa M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş prin care aceasta a afirmat punctul său de vedere în sensul că a demarat consultările cu instituţiile relevante în vederea stabilirii oportunităţii modificării/completării art. 32 din HG nr. 457/2008. Altfel spus, a arătat contestatoarea, dezlegarea dată recursurilor prin Decizia a cărei anulare se solicită este rezultatul unei greşeli materiale, pentru că nu s-a avut în vedere faptul că atât G.R. cât şi D.G.F.P. Timiş au recunoscut că solicitarea agenţiei este justificată.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 317 şi 318 C. proc. civ. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul recursului.
Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestaţiei în anulare obişnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greşeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului, ca de exemplu, respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat şi alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
În speţă, contestatoarea invocă faptul că instanţa de recurs a apreciat în mod necorespunzător materialul probator administrat în cauză, respectiv nu a ţinut cont de adresa G.R. nr. 15/ A din 03 iulie 2008 şi nici de adresa M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş, ceea ce a determinat pronunţarea unei soluţii greşite.
Astfel, în concepţia Înaltei Curţi, contestatoarea invocă o greşeală de judecată, iar nu o greşeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.
Prin urmare, instanţa supremă reţine faptul că susţinerile contestatoarei fac trimitere la greşeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare şi nu o cale de reformare a soluţiei atacate.
Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul incidenţei acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 318 teza I C. proc. civ.
În consecinţă, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe textul legal mai sus indicat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de A.D.R.V. împotriva deciziei nr. 689 din 8 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3774/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3777/2011. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
