ICCJ. Decizia nr. 3793/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3793/2011
Dosar nr. 129/45/2006
Şedinţa publică din 28 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca prematur formulată de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă, acţiunea prin care reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, Sucursala Regională CF Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Piatra Neamţ – Direcţia taxe şi impozite, solicita anularea deciziei de impunere nr. 18050/D din 19 iulie 2006 emisă de pârât.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a admis excepţiile privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă active a reclamantei şi prematurităţii acţiunii, reţinând, în esenţă, următoarele:
Acţiunea introductivă la instanţă în prezenta cauză apare ca fiind formulată de „C.N.C.F. „C.F.R." S.A. Sucursala regională C.F. Iaşi, fiind semnată de directorul regional, contabilul şef regional şi şeful oficiului juridic din aceeaşi regională, deci de sucursală în nume propriu.
Apreciază prima instanţă că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei, potrivit căreia sediul indicat – al Sucursalei Regionala C.F. Iaşi – ar reprezenta un „domiciliu ales" de C.N.C.F. C.F.R. S.A. Bucureşti pentru comunicarea actelor de procedură", din moment ce o astfel de precizare nu există în actul de investire al instanţei.
Or, reţine instanţa de fond, art. 20 alin. (1) lit. e) din Statutul Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. S.A., anexă la HG nr. 581/1988 privind înfiinţarea companiei, stabileşte ca atribuţie a directorului general al companiei, reprezentarea „C.F.R. în raporturile cu terţii", respectiv să „încheie acte juridice, în numele şi pe seama C.F.R.", alin. (2) al aceleiaşi articol prevăzând posibilitatea delegării „în parte" a atribuţiilor sale, către directorii executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R., în caz contrar subunităţile fără personalitate juridică din cadrul companiei putând figura în nume propriu în justiţie doar ca pârâte, conform art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
În ce priveşte Dispoziţia Directorului general C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti nr. 21 din 21 aprilie 2005 [emisă conform art. 20 alin. (2) din HG nr. 581/1998], privind delegarea de competenţă în favoarea organelor de conducere/oficiilor juridice din cadrul Regionalelor C.F. – evocată, de asemenea, pentru justificarea capacităţii sale procesuale active de reclamantă – instanţa de fond a reţinut că acest act avea în vedere posibilitatea sucursalelor de a reprezenta „cu puteri depline C.N.C.F. C.F.R. S.A.", respectiv de a redacta şi semna în mod valabil acte procedurale în numele şi pentru aceasta, iar nu de a acţiona în nume propriu, cum s-a procedat în cauză, în condiţiile în care pe parcursul litigiului persoana juridică cu capacitate de exerciţiu – C.N.C.F. C.F.R. S.A. Bucureşti – nu a procedat la ratificarea acţiunii formulate în nume propriu de sucursala sa lipsită de capacitate de exerciţiu proprie, în condiţii care să nu-l vatăme pe terţul pârât în cauză.
Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, reclamanta Sucursala Iaşi a CFR SA a pretins că, în realitate, cererea de chemare în judecată nu a fost formulată numai de sucursală, ci şi de persoana juridică CFR SA şi că acţiunea este confirmată prin împuternicirea nr. 2387 din 25 octombrie 2010. Conform susţinerilor reclamantei, în partea introductivă a cererii a fost indicat sediul sucursalei Iaşi nu ca element de identificare a reclamantei sucursala Iaşi, ci ca sediu ales de persoana juridică CFR SA pentru comunicarea actelor de procedură în cadrul litigiului. Instanţa de fond a considerat că aceste susţineri nu pot fi primite.
Astfel, se arată în considerentele sentinţei atacate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă în mod evident că acţiunea a fost formulată exclusiv de CFR Sucursala Regionala Iaşi, ne fiind indicaţi doi reclamanţi (CFR şi CFR Sucursala Iaşi), ci unul singur, iar entitatea care figurează ca reclamant este nu CFR, ci CFR Sucursala Iaşi; afirmaţia referitoare la sediul sucursalei indicat drept „domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură" către persoana juridică învederează, o dată în plus, faptul că toate aceste susţineri, ulterioare invocării excepţiei lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei, sunt făcute pro causa, cu unicul scop de a determina respingerea acestei excepţii.
Reţine prima instanţă că în cererea de chemare în judecată nu se menţionează că este vorba despre domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, sediul sucursalei fiind indicat ca element de identificare a reclamantei CFR Sucursala Iaşi iar afirmaţiile reclamantei reprezintă, în realitate, o încercare tardivă de înlocuire a reclamantului după trecerea primei zile de înfăţişare în cauză, cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiilor, ceea ce nu poate fi primit.
Cu privire la dispoziţiile art. 43 C. proc. civ., evocate de reclamantă în justificarea capacităţii sale procesuale active, instanţa de fond a reţinut că acestea au în vedere doar actele de procedură întocmite de persoanele fizice „incapabile", iar nu de persoanele juridice, care au capacitate de exerciţiu deplină, exercitându-şi această capacitate într-un mod specific, prin anumite organe desemnate în acest sens.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, confirmarea la care se face referire în art. 43 alin. (2) C. proc. civ. presupune un act juridic nul relativ, tocmai pentru că acest text legal are în vedere exclusiv ipoteza în care persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau având o capacitate de exerciţiu limitată încheie acte de drept procesual în lipsa încuviinţărilor cerute de lege; în cauză, însă, nu se pune problema unei confirmări, în temeiul art. 43 alin. (2) a unui act juridic nul relativ.
Instanţa de fond a respins, de asemenea, şi susţinerile reclamantei, potrivit cărora, Dispoziţia nr. 21/2005 ar reprezenta un act de ratificare, de către persoana juridică CFR a cererii de chemare în judecată formulate de sucursală.
În acest sens, prima instanţă a reţinut că ratificarea presupune că actul este încheiat de pretinsul mandatar în numele şi pe seama mandantului; or, în cauză Sucursala Iaşi a formulat cererea de chemare în judecată în nume propriu.
Mai reţine instanţa de fond că, chiar dacă cererea ar fi fost formulată în numele persoanei juridice, dar în lipsa unui mandat, o ratificare a acesteia din partea persoanei juridice ar fi fost inopozabilă pârâtului; potrivit art. 1167 alin. (3) C. civ. „Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi epoca determinată de lege, ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturilor persoanelor a treia".
Prin urmare, apreciază instanţa de fond, ratificarea nu poate vătăma drepturile terţilor; în cauză, presupunând că ratificarea ar fi admisibilă, s-ar pune problema ratificării, de către persoana juridică CFR, a unei cereri de chemare în judecată - aşadar a unui act unilateral. Pârâtul este însă terţ în raport cu acest act juridic unilateral - terţ care ar fi vătămat printr-o asemenea ratificare.
De asemenea, instanţa de fond a considerat excepţia de prematuritate a acţiunii ca fiind întemeiată.
Astfel, se arată în considerentele sentinţei recurate, reclamanta a optat pentru procedura administrativ-jurisdicţională prevăzută de art. 175 şi urm. C. proCod Fiscal, procedură ce presupune soluţionarea contestaţiei de organul fiscal şi ulterior contestarea deciziei acestuia în instanţă.
Reclamanta a optat pentru o procedură administrativ-jurisdicţională în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât Decizia prin care urma a fi soluţionată contestaţia reprezintă „actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare".
Prima instanţă nu a reţinut susţinerea reclamantei, potrivit căreia procedura soluţionării contestaţiei sale - depusă în termenul legal prevăzut de Codul de procedură fiscal, de 30 zile de la comunicarea deciziei de impunere, nu ar avea un caracter jurisdicţional, întrucât nu s-ar respecta independenţa organului jurisdicţional şi nici contradictorialitatea soluţionării contestaţiei, situaţie în care natura juridică a deciziei emise ar fi „de act administrativ de autoritate"; or, însuşi art. 205 alin. (1) C. proCod Fiscal prevede expres că soluţionarea contestaţiilor au loc potrivit „procedurii administrativ-jurisdicţionale existente la data depunerii contestaţiei", în condiţiile în care Decizia emisă în cadrul acestei proceduri special prevăzute de OG nr. 92/2003 nici nu întruneşte condiţiile de existenţă a unui „act administrativ", astfel cum este definit în art. 2 lit. c) din legea contenciosului administrativ.
Aşa fiind, se arată în considerentele sentinţei recurate, prin formularea contestaţiei la Decizia de impunere nr. 18050/D din 19 iulie 2006 emisă de pârâtă, în cauză reclamanta a declanşat jurisdicţia administrativă specială în condiţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 cu manifestarea dreptului la opţiune prevăzută de text, iar până la introducerea acţiunii de faţă la instanţa de contencios administrativ reclamanta nu a uzat de posibilitatea de a renunţa la derularea acesteia - în condiţiile art. 6 alin. (4) din acelaşi act normativ - cu sesizarea directă a instanţei de contencios administrativ competentă, aşa încât şi la această dată organul jurisdicţional se mai află în termenul de soluţionare a contestaţiei depuse de reclamantă (care nu este prevăzut expres de lege), cu atât mai mult cu cât din actele de la dosar rezultă că acesta din urmă a solicitat o serie de precizări reclamantei privind situaţia de fapt a imobilelor deţinute de aceasta; mai mult, contestaţia a fost restituită reclamantei pentru a fi formulată cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 175 şi urm. C. proCod Fiscal prin adresa de la nr. 3133/D din 08 decembrie 2006 (fila 396).
În acest context, reţine prima instanţă, rezultă cu claritate faptul că în speţă se impune şi admiterea excepţiei de prematuritate a acţiunii, neputându-se reţine susţinerea reclamantei potrivit căreia „contestaţia" depusă în condiţiile art. 175-177 C. proCod Fiscal ar putea avea şi semnificaţia procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, atât timp cât contestatoarea nu a notificat organul administrativ privind renunţarea la derularea jurisdicţiei administrative, astfel cum s-a arătat mai sus.
Reţinând lipsa de capacitate procesuală de folosinţă activă a reclamantei, precum şi prematuritatea acţiunii, instanţa de fond a constatat ca fiind de prisos abordarea susţinerilor ce vizează fondul cauzei, calificând ca o apărare privind fondul cauzei, inclusiv excepţia nulităţii deciziei de impunere nr. 1850 D din 19 iulie 2006, invocată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta.
În cadrul motivelor de recurs formulate conform art. 3041 C. proc. civ., recurenta a invocat atât motive de casare cât şi motive de modificare a sentinţei recurate.
Motivele de casare au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 2, 4 şi 5 C. proc. civ. şi privesc următoarele aspecte:
În baza dispoziţiilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ., se arată că hotărârea s-a dat de către alt complet, ulterior pronunţării de către primul complet prin încheiere de şedinţă asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a prematurităţii introducerii acţiunii, în aceeaşi fază procesuală a litigiului.
În baza dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se arată că instanţa, care a soluţionat procesul pe excepţiile invocate din oficiu, asupra cărora un alt complet se pronunţase anterior a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., critică faptul că instanţa a îndeplinit acte de procedură cu motivarea formelor legale, respectiv încălcarea autorităţii de lucru judecat privind soluţionarea excepţiilor asupra cărora a revenit, în mod nelegal, fapt care a dus la vătămarea drepturilor recurentei.
Motivele de recurs de modificare a sentinţei privesc următoarele aspecte:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critică sentinţa atacată pentru existenţa unor motive contradictorii care nu justifică admiterea excepţiei prematurităţii formulării acţiunii şi a lipsei capacităţii procesuale de folosinţă activă a recurentei.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică faptul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi neîndoielnic al persoanei care avea atât calitate procesuală activă cât şi capacitate procesuală activă de a formula acţiune în dosarul nr. 129/45/2006 având ca obiect Decizia de impunere contestată emisă la 19 iulie 2006 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.
Recurenta arată că instanţa de fond nu a ţinut cont de actele depuse în şedinţa din 25 octombrie 2010, respectiv de Dispoziţia Directorului general nr. 21 din 21 aprilie 2005 şi de cererea de chemare în judecată certificată şi însuşită de către Directorul General şi de împuternicirea semnată de Directorul General, admiţând în mod greşit excepţia lipsei capacităţii procesuale active de folosinţă, invocată din oficiu şi nu de către autoritatea pârâtă. Se arată că în mod greşit s-a făcut referire la jurisprudenţa instanţei supreme, deoarece situaţia din celelalte dosar era diferită în ceea ce priveşte probarea existenţei capacităţii procesuale active de a formula acţiune în nume propriu de către reclamanta-recurentă.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării acţiunii, recurenta arată că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 în raport de situaţia de fapt. Aceasta deoarece recurenta a contestat direct Decizia de impunere emisă pe motiv că autoritatea pârâtă în mod nejustificat, nelegal a refuzat să soluţioneze contestaţia administrativă formulată în termen la data de 8 noiembrie 2006 şi a restituit-o la data de 15 decembrie 2006 pentru ca recurenta să depună acte, deşi aceasta arată că a depus toate actele solicitate necesare soluţionării contestaţiei administrative. Recurenta apreciază că acţiunea sa nu este prematur formulată în condiţiile în care are un drept actual şi vătămat de pârâtă prin nesoluţionarea contestaţiei administrative formulate.
Recurenta apreciază că în mod nelegal s-a dispus soluţionarea cauzei pe excepţiile invocate şi solicită casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond.
La dosar recurenta a depus concluzii scrise.
Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate. Curtea pentru următoarele considerate îl apreciază ca fondat, în cauză, în parte fiind apreciate ca întemeiate atât motive de casare cât şi de modificare a sentinţei, Curtea urmând a face aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivele de casare, Curtea apreciază ca fondat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea apreciază că în mod greşit, nemotivat şi nelegal, instanţa de fond a revenit asupra excepţiilor lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei-recurente şi a excepţiei lipsei procedurii prealabile şi a inadmisibilităţii acţiunii asupra cărora instanţa de fond s-a pronunţat anterior în cauză, prin încheierile interlocutorii din 7 decembrie 2009 – fila 372 dosar fond şi prin încheierea din 21 ianuarie 2010 – fila 389 dosar fond.
Aceste două încheieri sunt încheieri interlocutorii – conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., care fără a dispune asupra fondului cauzei, pregătesc dezlegarea ei, iar în cauză judecătorul a revenit în mod arbitrar asupra soluţiilor dispuse prin încheierile interlocutorii, fără a ţine cont de actele depuse de părţi, de faptul că situaţia din prezenta cauză nu era identică, în ceea ce priveşte actele depuse în combaterea excepţiilor cu situaţia celor două dosar soluţionare irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de faptul ulterior soluţionării excepţiilor, la cererea pârâtei instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu expertiză, pe fondul cauzei.
Prin această revenire şi soluţionarea cauzei pe excepţiile invocate din oficiu instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. şi a cauzat părţii recurente o vătămare constând în faptul că acţiunea nu i-a fost analizată în raport de obiect şi de probele administrate.
Celelalte două motive de casare prevăzute de art. 304 pct. 2 şi 4 C. proc. civ. nu pot fi reţinute deoarece, pe de o parte, acelaşi complet a pronunţat încheierea de dezbateri, minuta şi hotărârea recurată, iar pe de altă parte, nu se poate reţine că instanţa a săvârşit acte care nu intră în competenţa sa şi că ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea apreciază ca fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sentinţa atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii în raport de probatoriul administrat şi de situaţia de fapt care rezultă din aceasta.
În ceea ce priveşte excepţia procesuală de folosinţă active a recurentei, în mod nelegal această excepţie a fost admisă fără a se ţine cont de actele depuse în combaterea acestei excepţii, acte în parte noi care nu au fost depuse în cauzele soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi invocate ca practică şi de faptul că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorităţii sau persoanei juridice ci capacitatea lor de a avea drepturi sau interese proprii. Iar în prezenta cauză, reclamanta-recurentă are atât capacitate procesuală activă de a formula acţiunea confirmată prin actele depuse în şedinţa publică din 25 octombrie 2010 cât şi calitate procesuală activă deoarece pretinde că un act administrativ-fiscal – Decizia de impunere încheiat pe numele său este nelegal.
Ca persoană pretins vătămată prin actul administrativ pretins nelegal şi prin faptul că autoritatea pârâtă a refuzat să-i soluţioneze contestaţia administrativă formulată, recurenta a formulat acţiune în termen în condiţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, neputându-se reţine că nu ar avea capacitate, calitate şi interes în condiţiile în care Decizia de impunere din 19 iulie 2006, prin care i s-au reţinut în sarcină o serie de obligaţii bugetare o vizează în mod direct.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării acţiunii, strâns legată de excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei procedurii prealabile aceasta a fost admisă în mod greşit deoarece nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 175 şi următoarele C. proc. civ., neputându-se reţine culpa recurentei pentru faptul că nu a notificat expres autorităţii pârâte renunţarea la procedura administrativ jurisdicţională conform art. 175 – 177 C. proCod Fiscal
În primul rând deşi recurenta a formulat în termen contestaţie administrativă, la data de 8 noiembrie 2006 împotriva deciziei de impunere din 19 iulie 2006, fapt necontestat pârâta-intimată nu i-a soluţionat contestaţia, până la data judecării prezentului recurs prin emiterea unei decizii motivate admisibilă a fi contestată conform art. 177 şi următoarele C. proCod Fiscal
Autoritatea pârâtă prin adresa nr. 1941 din 15 decembrie 2006, fila 559 dosar fond, i-a restituit recurentei contestaţia în original cu menţiunea de a se conforma cu privire la formă şi conţinut.
În condiţiile în care autoritatea pârâtă nu a procedat la soluţionarea contestaţiei şi emiterea unei decizii motivate de admitere sau de respingere, Curtea apreciază că acţiunea directă a recurentei nu poate fi sancţionată ca prematur formulată.
Urmează ca în urma rejudecării instanţa să analizeze legalitatea adresei nr. 1941 din 15 decembrie 2006, în condiţiile în care recurenta, în mod indirect, în acţiune şi în motivele de recurs critică această adresă şi o apreciază ca un refuz nejustificat de soluţionare a contestaţiei formulate.
Urmează ca instanţa de fond să analizeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte nesoluţionarea contestaţiei administrative şi menţinerea unei decizii administrative, având ca obiect legalitatea deciziei de impunere contestată, neputându-se reţine culpa recurentei în ceea ce priveşte notificarea renunţării la calea de atac administrativ-jurisdicţională.
Curtea verificând conţinutul încheierii din 8 martie 2010 – fila 405 dosar fond, încheiere prin care s-au încuviinţat probele pe fondul cauzei constată că ambele părţi au recunoscut că până la acea dată contestaţia administrativă nu a fost soluţionată, nu au insistat pe această soluţionare administrativă, iar la cererea pârâtei, instanţa de fond a încuviinţat proba cu excepţia tehnică cadastrală şi proba cu expertiza contabilă, ambele părţi depunând obiectivele experţilor, iar onorariul de expertiză fiind stabilit în sarcina pârâtei.
În ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei administrative aceasta a fost suspendată pe parcursul soluţionării cauzei şi în baza unui alt temei – art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, conform Deciziei nr. 84 din 23 octombrie 2007 – fila 394 dosar. După finalizarea cercetărilor penale, recurenta a solicitat în baza art. 214 alin. (3) C. proCod Fiscal la data de 28 februarie 2008 – fila 395 dosar fond reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, cerere rămasă fără răspuns, nesoluţionată din 2008 până la data judecării prezentului recurs.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea apreciază că în cauză nu pot fi reţinute ca fondate, excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă active şi a prematurităţii formulării acţiunii, soluţia recurată prin care instanţa a soluţionat cauza pe aceste excepţii fiind nelegală şi netemeinică în raport de probele administrate şi situaţia de fapt.
În baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Curtea va admite recursul şi va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării instanţa în raport de probatoriul administrat şi susţinerile părţilor va verifica în principal existenţa în cauză a îndeplinirii sau nu a condiţiilor existenţei unui refuz nejustificat al pârâtei pentru nesoluţionarea contestaţiei administrative împotriva deciziei de impunere în condiţiile art. 177 şi următ. C. proCod Fiscal în raport de poziţia părţilor expusă în şedinţa publică din 8 martie 2010 şi de probatoriul administrat în cauză anterior soluţionării greşite a cauzei pe excepţiile invocate din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta C.N.C.F."C.F.R." SA, sucursala Regională C.F. Iaşi, împotriva sentinţei nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3791/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3794/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
