ICCJ. Decizia nr. 3878/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta P.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., obligarea pârâtei la emiterea pe numele reclamantei a dispoziției de plată pentru despăgubirile calculate conform Legii nr. 290/2003 și stabilite prin Hotărârea nr. 42 din 29 februarie 2008 a Comisiei Județene Buzău pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și la plata sumei de 143.457 RON, respectiv prima și a doua tranșă de despăgubiri, sumă care să fie actualizată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.
Prin sentința civilă nr. 4880 din 03 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta P.S. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin Hotărârea nr. 42 din 29 februarie 2008 emisă de către Instituția Prefectului Județului Buzău - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a stabilit cu titlu de despăgubire, în favoarea reclamantei, suma de 143.457 RON reprezentând compensații bănești pentru bunurile deținute de autoarea L.S., abandonate și sechestrate în localitatea O., jud. O., ca urmare a refugiului, precum și faptul că reclamanta a solicitat plata despăgubirilor, prin cererea înregistrată la instituția pârâtă.
Examinând dispozițiile legale incidente, respectiv art. 18 alin. (5) H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, Curtea a reținut faptul că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor fonduri suficiente aprobate anual cu această destinație.
Pe de altă parte, prima instanță a constatat că, potrivit art. III O.U.G. nr. 62/2010, s-a dispus suspendarea, pe o durată de 2 ani, a emiterii titlurilor de plată, motiv pentru care a apreciat că se impune respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs în termenul legal reclamanta P.S., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
în motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală apreciind în mod eronat că din prevederile art. 18 alin. (5) H.G. nr. 1120/2006 rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație .
Pe de o parte, susținerea pârâtei cu privire la insuficiența fondurilor alocate la bugetul de stat pentru acoperirea tuturor sumelor reprezentând despăgubiri scadente nu a fost probată, iar, pe de altă parte, instanța de fond nesocotește că refuzul achitării "sine die" a acestor despăgubiri pe motiv de lipsă a fondurilor transformă dreptul la aceste despăgubiri într-un drept eventual și încalcă principiul predictibilității normei juridice și a aplicării ei, principiu protejat îndeosebi prin jurisprudența drepturilor omului la nivel european.
Instanța de fond în mod eronat a considerat că legiuitorul a avut în vedere eventualitatea insuficienței fondurilor, față de mențiunea din art. 18 alin. (5) H.G. nr. 1120/2006, având în vedere că obligația de plată în termenul de 1 an de la comunicarea hotărârii comisiei este prevăzută de dispozițiile unei legi, respectiv de art. 10 alin. (2) Legea nr. 290/2003, iar prevederile unei hotărâri de guvern sunt inferioare ca forță juridică unei legi, prioritate în aplicare având actul normativ cu forță juridică superioară.
De asemenea, în mod eronat, instanța a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. II O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-a dispus suspendarea pe o durată de 2 ani a emiterii titlurilor de plată, însă respectiva normă juridică nu este incidentă în speță, întrucât se referă doar la titlurile de plată emise în baza Legii nr. 247/2005, iar nu și la cele emise în temeiul Legii nr. 290/2003.
Din oficiu, la termenul de judecată din 21 iunie 2011, înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale a instanței de fond în soluționarea acțiunii promovată de reclamanta P.S..
Asupra excepției invocate, înalta Curte reține că:
Reclamanta P.S. s-a adresat Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, cu acțiune în contencios administrativ având ca obiect obligarea A.N.R.P. la plata despăgubirilor acordate prin Hotărârea nr. 42 din 29 februarie 2008 a Comisiei Județene Bacău de aplicare a Legii nr. 290/2003.
Competența materială a instanțelor de contencios în soluționarea acțiunilor întemeiate pe prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cum este cazul reclamantei, este stabilită în art. 8 alin. (5) și (6) din actul normativ precitat.
"(5) Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
(6) Hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege".
Având ca reper aceste texte legale rezultă că în privința acțiunilor întemeiate pe prevederile Legii nr. 290/2003 legislatorul a stabilit o competență specială, derogatorie de la dreptul comun în materie (art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004). Astfel , conform art. 8 alin. (5) Legea nr. 290/2003 acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse cenzurii tribunalului, iar pentru identitate de rațiune, competența materială este aceeași și în privința acțiunilor ce vizează obligarea A.N.R.P. de a emite asemenea hotărâri.
Prin urmare, excepția necompetenței materiale a instanței de fond a fost întemeiată, astfel că a fost admisă și, în consecință, a fost admis recursul formulat de reclamanta P.S., a fost casată sentința recurată, iar cauza a fost trimisă spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, conform art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3884/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3877/2011. Contencios → |
|---|
Vezi și alte spețe de contencios administrativ:
Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3878/2011. Contencios
