ICCJ. Decizia nr. 3974/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3974/2011
Dosar nr.52043/3/2010
Şedinţa de la 24 august 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Oraşul Staţiune Predeal a chemat în judecată pe pârâta ”Ifn L.H.” SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
1) rezilierea contractului de leasing din 15 noiembrie 2005 încheiat de părţi şi repunerea acestora în situaţia anterioară încheierii contractului;
2) obligarea pârâtei la plata sumei de 139.991,33 RON care reprezintă avans acordat potrivit contractului;
3) obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere, calculate de la data exigibilităţii, până la plata efectivă, în sumă de 221.641,38 RON până la data prezentei (20 aprilie 2010);
4) cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat, în principal, excepţia de necompetenţă teritorială, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
În susţinerea excepţiei, pârâta a învederat art. 46 din contractul de leasing, care statuează faptul că orice litigiu dintre părţi va fi soluţionat de către instanţele judecătoreşti de pe raza municipiului Bucureşti sau de la sediul locatorului.
În opinia pârâtei, sediul locatorului este situat în Bucureşti, motiv pentru care competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa nr. 1129/CA din 29 septembrie 2010, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a avut în vedere art. 46 din contractul de leasing, care arată că părţile convin ca litigiile decurgând din interpretarea şi executarea convenţiei, care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă, să fie supuse instanţelor competente de pe raza Municipiului Bucureşti sau de la sediul locatorului.
Instanţa a mai luat în considerare faptul că sediul locatorului este situat în Bucureşti, dar şi prevederile art. 2 lit. d), art. 137 alin. (1) şi art. 158 C. proc. civ.
Prin Sentinţa nr. 2168 din 30 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, tribunalul a apreciat că a fost încheiat contractul de leasing financiar sub imperiul dispoziţiilor OUG nr. 61/2001.
De asemenea, au fost avute în vedere prevederile art. 286 alin. (1) din OUG nr. 34/2006, în vigoare la momentul învestirii instanţei, care arată că procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.
În plus, acelaşi tribunal a arătat că norma menţionată mai sus are un caracter absolut, atât sub aspectul competenţei materiale, cât şi teritoriale.
În fine, datorită normelor de ordine publică, nu prezintă relevanţă convenţia părţilor cu privire la alegerea de competenţă.
În baza art. 20 pct. 2 şi art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezentul conflict negativ de competenţă s-a declanşat între Tribunalul Braşov, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru corecta rezolvare a incidentului procedural ivit în cursul soluţionării procesului, nu trebuie ignorat obiectul litigiului de faţă.
În acest sens, trebuie remarcat că respectivele instanţe de contencios administrativ au fost sesizate cu o acţiune, care are următorul obiect:
1) rezilierea contractului de leasing din 15 noiembrie 2005 încheiat între pârâta ”Ifn L.H.” SA şi reclamantul Oraşul Staţiune Predeal şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului;
2) obligarea pârâtei la plata sumei de 139.991,33 RON reprezentând avans acordat potrivit contractului;
3) obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere, calculate de la data exigibilităţii, până la plata efectivă, în sumă de 221.641,38 RON până la data prezentei cereri (20 aprilie 2010);
4) cu cheltuieli de judecată.
În plus, nu trebuie ignorat faptul că acţiunea mai sus indicată a fost promovată la instanţă la data de 23 aprilie 2010.
Înalta Curte apreciază că punctul de plecare în tratarea problemei regulatorului de competenţă îl constituie stabilirea exactă a naturii juridice a convenţiei pentru care se solicită în principal rezilierea sa.
Pe acest aspect, instanţa supremă constată că suntem în prezenţa unui contract administrativ.
În urma studierii contractului de leasing financiar, se poate menţiona faptul că această convenţie s-a încheiat între SC ”L.H.” SA, în calitate de locator (proprietar) şi Primăria Predeal, în calitate de utilizator.
Incontestabil, reclamantul este o persoană juridică de drept public.
Pe de altă parte, faţă de data încheierii sale (15 noiembrie 2005) şi de conţinutul său, contractul de leasing financiar este un contract de achiziţie publică aflat sub imperiul OUG nr. 60/2001.
În plus, potrivit art. 286 alin. (1) din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, procesele şi cererile privind actele autorităţilor contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, cu excepţia litigiilor privind procedurile de atribuire de serviciu şi/sau lucrări aferente infrastructurii de transport de interes naţional, care se soluţionează în primă instanţă de către Curtea de Apel Bucureşti (a se vedea forma în vigoare la data introducerii acţiunii la instanţa de contencios administrativ).
Desigur, prezentul litigiu dedus judecăţii trebuie soluţionat de către o instanţă de contencios administrativ.
Art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004 impune ca autoritatea publică să fie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale, care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
În speţă, se pune în primul rând problema rezilierii unui contract de leasing financiar încheiat de o autoritate publică locală (Oraşul Staţiune Predeal). În mod evident, această convenţie a fost încheiată pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar reclamantul a acţionat în regim de putere publică cu această ocazie.
În plus, art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din legea anterior indicată arată că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Iar teza a II-a din acelaşi articol menţionează că sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.
Or, în cauză, a fost încheiat un contract de achiziţii publice, aşa cum s-a amintit anterior.
Aşadar, suntem în prezenţa unui contract administrativ.
Această interpretare jurisprudenţială apare ca fiind necesară pentru înţelegerea mecanismului decizional administrativ, întrucât, uneori, este dificil să se realizeze încadrarea juridică a unui act emis de o autoritate publică.
În plan teoretic, s-au evidenţiat următoarele idei:
1. contractul are ca obiect de reglementare relaţiile reciproce ale autorilor săi, cărora le determină drepturi şi obligaţii pe baza unui acord de voinţă;
2. contractele administrative sunt supuse regulilor speciale de drept administrativ, care sunt diferite de normele dreptului civil în materia obligaţiilor, iar regulile lor contencioase se referă la instanţele de contencios administrativ;
3. condiţiile de principiu ale existenţei unor contracte administrative sunt: a) una dintre părţile contractante trebuie să fie o autoritate publică; b) una sau alta din cele două cerinţe trebuie să fie îndeplinită: a.1) fie acel contract cuprinde clauze exorbitante dreptului comun (clauze care pun în aplicare prerogative de putere publică); a.2) fie contractul are ca obiect chiar executarea serviciului public.
Or, în litigiul de faţă, dacă se aplică aceste criterii doctrinare, contractul de leasing financiar constituie un contract administrativ: actul în discuţie a fost încheiat de o autoritate publică locală reprezentată de Oraşul Staţiune Predeal; respectiva convenţie are o clauză exorbitantă dreptului comun; o asemenea clauză poate fi considerată exorbitantă, întrucât ea permite „realizarea prioritară a interesului general”, distinct de interesul financiar al persoanei juridice de drept public; un atare contract are ca obiect chiar o achiziţie publică.
Desigur, formulările utilizate pentru identificarea categoriilor de contracte administrative sunt generice. Însă, este clar că, în final, va fi vorba despre opţiunea legiuitorului de a include un anume contract în sfera contractelor administrative şi, prin urmare, a actelor administrative asimilate.
Acestea sunt chestiuni care se vor „regla” în timp, drept consecinţă a clarificărilor doctrinare, a acumulărilor în practica judiciară şi, în final, a perfecţionărilor cadrului normativ existent în materie.
În orice situaţie, elementele specifice ale unui contract administrativ sunt:
1) indisponibilitatea, în sensul că persoanele juridice de drept public au prerogative care nu au un caracter de drepturi subiective, de care ele ar putea dispune; astfel, nu este posibil pentru asemenea persoane să renunţe la puterea lor de organizare a unui serviciu;
2) inegalitatea: în acelaşi timp, ca titulară de prerogative de putere publică şi ca responsabilă de interesul general, administraţia dispune de o superioritate incontestabilă în executarea contractului, ea poate să impună, mai ales, sancţiuni sau să modifice în mod unilateral anumite clauze.
Incontestabil, în cazul contractului de leasing financiar se regăsesc aceste trăsături evocate mai sus.
Totodată, în contextul prezenţei unui contract administrativ, părţile trebuie să accepte unele clauze de natură reglementară stabilite prin lege sau, în baza legii, prin hotărâre a Guvernului (clauze reglementare, de la care părţile nu pot deroga).
În speţa de faţă, regăsim aceste clauze reglementare (a se vedea conţinutul actului administrativ asimilat pentru care se solicită rezilierea - care are la bază un caiet de sarcini întocmit în baza OUG nr. 60/2001).
O altă idee relevată de doctrina administrativă de specialitate se referă la faptul că părţile semnatare ale contractului administrativ, prin clauză expresă sau prin simpla acceptare a clauzelor prestabilite, au înţeles că se vor supune, inclusiv cu privire la soluţionarea litigiilor, unui regim juridic de drept public.
Această situaţie echivalează cu acceptarea competenţei instanţelor de contencios administrativ.
În litigiul de faţă, pentru care instanţa supremă trebuie să rezolve conflictul negativ de competenţă, trebuie să se aibă în vedere faptul că art. 46 din contractul de leasing financiar conţine o clauză leonină, care nu poate fi incidentă, întrucât sunt aplicabile prevederile art. 286 alin. (1) din OUG nr. 34/2006 anterior individualizate.
Cu alte cuvinte, datorită faptului că suntem în prezenţa unui litigiu cu drept public, o clauză convenţională nu poate fi prioritară unei norme imperative sub aspectul competenţei.
Aşadar, voinţa a două părţi contractante nu prevalează în faţa unei reglementări imperative de la care nu se poate deroga.
În concluzie, prin aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar şi a doctrinei de specialitate, este vorba de un contract administrativ, iar competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, respectiv Oraşul Staţiune Predeal.
În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Oraşul Staţiune Predeal şi pe pârâta ”Ifn L.H.” SA Bucureşti, în favoarea Tribunalului Braşov, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 august 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3972/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3978/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
