ICCJ. Decizia nr. 409/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 409/2011
Dosar nr. 2965/2/2009
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 27 martie 2009 şi precizată la data de 7 septembrie 2009, reclamanta SC P.C.T. SRL Constanţa a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei să se constatate incidenţa prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996 şi să fie obligat pârâtul să emită decizie de constatare a abuzurilor prevăzute de art. 6 lit. a), d) şi f) din Legea nr. 21/1996 în relaţiile tip dintre furnizori şi cumpărător (agent retail de gen reţele de magazine hipermaket şi/sau cash & carry ) privind produse nealimentare cu referire la clauze prin care se impun cheltuieli de marketing procentual sau sumă fixă sub diverse denumiri (WKZ, taxă de deschidere magazin, taxă de logistică, taxă event, bonus lunar etc) , clauză de retur marfă, clauze de stabilire a unor penalităţi de întârziere şi daune morale numai la dispoziţia cumpărătorului , prin aplicarea la raft a unui adaos de revânzare încasat exclusiv de agentul retail şi cu referire la modul de realizare în mod practic a relaţiilor comerciale prin impunerea unor reduceri de preţ la furnizor după achiziţionare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin plângerea formulată împotriva SC S.C. & C. SRL ca reprezentant al pieţei de retail, a solicitat declanşarea de investigaţii în vederea constatării de practici abuzive, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 6 lit. a), d) şi f) din Legea nr. 21/1996.
Prin plângerea formulată, reclamanta a susţinut că a înţeles să se alinieze protestului declanşat de furnizorii de produse alimentare care au desfacere în piaţa de retail, solicitând aceeaşi susţinere şi în ceea ce priveşte produsele nealimentare, dar răspunsul comunicat de pârât nu este în concordanţă cu apărarea intereselor legitime şi a drepturilor prevăzute de lege, fiind respinsă sesizarea cu motivarea că nu sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 21/1996.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 855 din 17 februarie 2010, prin care a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea incompatibilităţii cu un mediu concurenţial normal, raportat la dispoziţiile art. 6 lit. a), d) şi f) din Legea nr. 21/1996 şi a respins ca neîntemeiate cererile reclamantei de obligare a pârâtului să examineze plângerea sa în temeiul dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 21/1996 şi de obligare a acestuia să emită decizia pentru deschiderea investigaţiilor şi începerea investigaţiilor.
Inadmisibilitatea cererii de constatare a incidenţei prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996 şi a incompatibilităţii cu un mediu concurenţial normal a fost respinsă de instanţa de fond în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., cu motivarea că, potrivit prevederilor art. 40 din Legea nr. 21/1996, controlul judecătoresc are ca obiect deciziile emise de Consiliul Concurenţei în urma investigaţiilor efectuate, fără însă ca instanţele judecătoreşti să se poată substitui acestei autorităţi prin efectuarea de investigaţii şi stabilirea abuzului de poziţie dominantă sau încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996.
Celelalte cereri din acţiunea precizată au fost respinse ca neîntemeiate, reţinându-se că pârâtul a răspuns la plângerea reclamantei cu adresa nr. 573 din 25 februarie 2009, emisă în conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 21/1996 şi pe baza datelor statistice transmise de Institutul Naţional de Statistică şi de SC S.C. & C. SRL privind valorile articolelor de îmbrăcăminte achiziţionate.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta şi a solicitat modificarea hotărârii atacate , în sensul admiterii acţiunii prin constatarea incidenţei poziţiei dominante şi obligarea pârâtului să emită decizia pentru deschiderea investigaţiilor şi începere a investigaţiilor.
Recurenta a criticat soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de constatare pentru considerentul că instanţa de judecată nu poate efectua, în locul autorităţii de concurenţă, o investigaţie privind un posibil abuz de poziţie dominantă, având numai competenţa de a cenzura fie deciziile emise de Consiliul Concurenţei, fie refuzul acestuia de a emite un răspuns la o petiţie sau o plângere. Recurenta a arătat că această concluzie este în contradicţie cu principiul constituţional al controlului judecătoresc al actelor administrative, atribuind Consiliului Concurenţei, care este o autoritate publică finanţată din bugetul de stat, o putere de decizie intangibilă.
Recurenta a criticat şi soluţia de respingere ca neîntemeiate a celorlalte cereri din acţiune, arătând că răspunsul comunicat de Consiliul Concurenţei cu adresa nr. 573 din 25 februarie 2009 reprezintă o decizie faţă de plângerea formulată, iar instanţa de fond a calificat greşit acest act administrativ. De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere că s-a contestat legalitatea investigaţiilor efectuate, precum şi concluzia eronată a Consiliului Concurenţei, care a calificat plângerea respectivă ca nefiind conformă Legii nr. 21/1996.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu are legătură cu plângerea reclamantei cifra de afaceri, indicată ca referinţă pentru stabilirea cotei de piaţă, deşi această cifră este esenţială pentru a se stabili poziţia dominantă şi în consecinţă, are legătură directă cu incidenţa prevederilor art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 21/1996 republicată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cererea de constatare a incidenţei prevederilor art. 6 din Legea nr. 21/1996 şi a incompatibilităţii cu un mediu concurenţial normal a fost corect respinsă ca inadmisibilă de instanţa de fond, întrucât aceasta nu se poate substitui Consiliului Concurenţei în efectuarea de investigaţii privind o posibilă încălcare a Legii concurenţei.
Fără a încălca principiul constituţional al controlului judecătoresc al actelor administrative, instanţa de fond a constatat judicios că atribuţiile Consiliului Concurenţei, ca autoritate administrativă autonomă investită cu punerea în aplicare a legii concurenţei, nu pot fi exercitate de instanţa de judecată, competentă să exercite controlul de legalitate asupra actelor emise de autoritatea de concurenţă.
Legală şi temeinică se dovedeşte a fi şi soluţia de respingere ca neîntemeiate a celorlalte cereri din acţiunea reclamantei, întrucât instanţa de fond a calificat corect natura juridică a adresei nr. 573 din 25 februarie 2009, reţinând că aceasta nu reprezintă o decizie, chiar dacă pentru a răspunde la plângerea formulată intimatul Consiliul Concurenţei a efectuat o minimă analiză pentru a obţine informaţii pe baza cărora să poată calcula cota de piaţă a agentului economic reclamat pe piaţa relevantă în cauză, ca prim element care ar fi susţinut existenţa unei poziţii dominante.
Această minimă analiză nu poate fi confundată cu procedura de investigaţie, care se finalizează printr-o decizie cu privire la săvârşirea unei practici anticoncurenţiale care justifică aplicarea de măsuri şi sancţiuni.
Instanţa de fond a reţinut corect că în cauză intimatul a procedat numai la solicitarea informaţiilor necesare pentru a soluţiona plângerea formulată de recurenta – reclamantă, dar nu s-a efectuat procedura de investigaţie prevăzută de art. 40 din Legea nr. 21/1996, astfel că sunt lipsite de relevanţă susţinerile din acţiune privind determinarea eronată a cotei de piaţă deţinută de agentul economic reclamant.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P.C.T. SRL Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 855 din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 406/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 410/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
