ICCJ. Decizia nr. 430/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 430/2011
Dosar nr. 48/36/2010
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 79/CA din 4 martie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a respins cererea formulată împotriva acestui pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia.
A respins celelalte excepţii invocate de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ca nefondate, precum şi excepţia prematurităţii invocată de pârâta Casa Naţională de Pensii Şi alte Drepturi de Asigurări Sociale.
A admis cererea de suspendare a actului administrativ - Ordinul nr. 958 din 13 octombrie 2009 emis de Preşedintele C.N.P.A.S. Bucureşti, formulată de reclamanta S.C., în contradictoriu cu pârâta casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale s-a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 13/2004, privind statutul C.N.P.A.S., aceasta este o instituţie autonomă de interes naţional, care a emis actul administrativ a cărui suspendare se solicită, raportul obligaţional născându-se între această autoritate Şi reclamantă, Ministerul pârât nefiind parte a acestui raport.
Pe fondul cererii de suspendare, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv „cazul bine justificat"; Şi „paguba iminentă";.
Astfel, a reţinut curtea de apel că Ordinul nr.958 din 13 octombrie 2009 a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor contractuale care-i reglementează reclamantei raportul de muncă în cadrul instituţiei angajatoare, fapt ce pune problema legalităţii acestui ordin, emis fără să arate motivele de fapt şi de drept care au dus la eliberarea din funcţie Şi încetarea contractului de management.
A mai reţinut prima instanţă că O.U.G. nr. 105/2009, în temeiul căreia a fost emis ordinul a cărui suspendare se solicită a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională.
In ceea ce priveşte paguba iminentă, s-a constatat că aceasta este dovedită prin lipsirea reclamantei de veniturile aferente funcţiei publice deţinute până la emiterea ordinului contestat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 7, 8 şi 9, precum şi ale art. 304 C. proc. civ., tară a le dezvolta pe fiecare separat.
Recurenta-pârâtă a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege sus menţionat, întrucât ordinul atacat a fost dat cu respectarea prevederile O.U.G nr. 105/2009, în vigoare la data emiterii lui, aşa încât se bucură de prezumţia de legalitate, iar vătămarea iminentă şi ireparabilă nu s-a dovedit.
Recurenta a mai susţinut că în practica judecătorească s-a reţinut că dreptul funcţionarilor publici la carieră şi la stabilitate în funcţie nu reprezintă drepturi fundamentale generate de constituţie ci, doar o vocaţie a funcţionarului public la avansare, promovare şi stabilitate ceea ce înseamnă că nu poate fi calificat drept prejudiciu material nici pierderea drepturilor de natură salarială, întrucât acestea sunt un efect al oricărui ordin privind încetarea raporturilor de muncă şi a contractului de management.
In speţă, susţine recurenta, nu poate fi reţinută existenţa unor motive care să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ contestat şi nici faptul că prin executarea acestuia reclamanta ar fi supusă unei vătămări iminente şi ireparabile.
Recursul este întemeiat.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304, constată că recursul este fondat.
Prin ordinul nr. 958 din 13 octombrie 2009 emis de Preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 105/2009, contractul de management al intimatei-reclamante anterior arătat a încetat la data de 14 octombrie 2009.
După cum s-a relevat anterior, prin cererea dedusă judecăţii, intimata-reclamantă a solicitat suspendarea efectelor acestui ultim act administrativ.
Din analiza prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, ordinul nr. 958 din 13 octombrie 2009 emis de Preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale - solicitat a fi suspendat - întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerat un act administrativ unilateral cu caracter individual.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am arătat mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
In acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
In sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
In cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
In speţa de faţă, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, constată că intimatul-reclamant a prezentat în acţiunea dedusă judecăţii argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat, respectiv faptul că, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională şi O.U.G. nr. 105/2009.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
In concepţia instanţei de control judiciar, această condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare a actului administrativ nu este întrunită în speţă, întrucât intimatul-reclamant nu justifică faptul că i se produce un prejudiciu material, în condiţiile în care beneficiază de o funcţie de execuţie pe care a ocupat-o anterior numirii în funcţia de director coordonator la Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.
Mai mult decât atât, trebuie subliniat faptul că, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 (care a stat la baza numirii intimatului-reclamant în funcţia publică de conducere), iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin această lege.
Ca atare, în speţă, nu mai este relevantă întrunirea cerinţei cazului bine justificat, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune, pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, întrunirea cumulativă a celor 2 condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantei S.C., în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, împotriva sentinţei civile nr. 79/CA din 4 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea reclamantei S.C. de suspendare a executării Ordinului nr. 598 din 13 octombrie 2009, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 43/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 433/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
