ICCJ. Decizia nr. 433/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 433/2011
Dosar nr. 808/54/2010
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 martie 2010, reclamanta de SC R.E. SRL Craiova a solicitat ca în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Dolj – Activitatea de Inspecţie Fiscală, până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată în procedură administrativă direcţia pârâtă a stabilit în mod nelegal obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 591.731 lei, reprezentând impozit pe profit , TVA şi majorări de întârziere aferente.
Nelegalitatea acestei decizii a fost invocată de reclamantă faţă de stabilirea greşită a bazei de calcul pentru impozitul pe profit şi TVA , arătându-se că prin executarea silită a debitelor astfel determinate va fi grav prejudiciată activitatea societăţii.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea ca neîntemeiată prin sentinţa nr. 203 din 8 aprilie 2010, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a considerat că nu s-a dovedit existenţa unui caz bine justificat, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, deoarece analiza susţinerilor reclamantei potrivit cărora , la emiterea deciziei de impunere, organul fiscal a formulat interpretări juridice greşite şi a aplicat necorespunzător condiţiile fiscale, nu se poate realiza decât la soluţionarea fondului cauzei şi nu cu ocazia procedurii sumare prevăzută de lege pentru suspendarea actului administrativ.
Instanţa de fond a considerat că nu a fost îndeplinită nici condiţia prevenirii unei pagube iminente, în raport de amploarea măsurii dispuse de autoritatea pârâtă şi de datele economice ale contribuabilului.
În acest sens, s-a avut în vedere că, notarea sechestrului asigurator în favoarea pârâtei prin încheierea nr. 3737 din 5 martie 2010 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Dolj reprezintă numai o măsură asiguratorie şi nu este un act de începere a executării silite.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta şi a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii şi suspendării executării deciziei de impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010 până la pronunţarea instanţei de fond.
Recurenta a criticat concluzia instanţei de fond privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu s-ar fi dovedit existenţa cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente pentru a se putea dispune suspendarea executării deciziei de impunere.
Referitor la condiţia existenţei unui caz bine justificat, s-a arătat că în cauză sunt toate premisele pentru conturarea unei puternice îndoieli asupra temeiniciei şi legalităţii impunerii făcute prin estimare, în lipsa unor probe certe privind determinarea bazei de impunere stabilite suplimentar. În acest sens, s-a susţinut că este cu atât mai bine justificat cazul concret, cu cât prin decizia de impunere contestată se dă prezumţie de legalitate asimilării cumpărărilor făcute de terţe persoane (angajaţi şi administratori ai societăţii) pe baza legitimaţiei de client cu achiziţiile făcute efectiv de societate.
Recurenta a indicat şi împrejurările care dovedesc pericolul producerii unei pagube iminente, prin consecinţele grave asupra patrimoniului societăţii, ca urmare a executării unui act administrativ întocmit pe bază de estimări şi analogii, fără existenţa unor înscrisuri doveditoare şi date certe.
Ca argument pentru justificarea măsurii de suspendare solicitată a fost invocată şi Recomandarea R 89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cererea recurentei de SC R.E. SRL Craiova pentru suspendarea executării deciziei de impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010, întemeiată pe exercitarea recursului administrativ reglementat de art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu îndeplineşte condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege şi a fost corect respinsă de instanţa de fond prin hotărârea recurată.
Din motivarea cererii de chemare în judecată şi din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existenţa unor cazuri bine justificate pentru măsura provizorie solicitată de recurentă în perioada soluţionării plângerii prealabile depusă împotriva actului administrativ întocmit de intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Dolj.
Apărările referitoare la îndeplinirea acestei prime condiţii legale au fost corect calificate de instanţa de fond ca fiind motive de nelegalitate, care nu pot fi examinate decât pe fondul cauzei, în cadrul unei acţiuni în anulare a deciziei de impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010.
În cadrul procedurii de soluţionare a cererii de suspendare a executării actului administrativ nu pot fi analizate pe fond motivele de nelegalitate a actului, existând numai posibilitatea ca instanţa de fond să efectueze o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Respectând limitele investirii sale, instanţa de fond a procedat la o asemenea cercetare a considerentelor de drept şi de fapt invocate în cerere, precum şi a înscrisurilor depuse la dosar, constatând corect că, acestea nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ , astfel că nu există un caz bine justificat în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Măsura de suspendare a executării actului administrativ nu a fost justificată de recurentă nici prin necesitatea de a se preveni producerea unei pagube iminente, care semnifică un prejudiciu material viitor şi previzibil, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a apreciat corect că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu a început executarea silită a actului administrativ contestat, iar plata obligaţiilor fiscale stabilite de organul de control nu este de natură să producă un prejudiciu dificil sau imposibil de recuperat în ipoteza anulării actului, faţă de patrimoniul şi situaţia economică a societăţii recurente.
De altfel, chiar norma europeană cu caracter de recomandare, invocată de recurentă ca argument pentru protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, se referă la prejudicii reparabile doar cu dificultate.
În concluzie, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile aduse de recurentă şi că, în urma unei interpretări corecte a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instanţa de fond a apreciat corect că nu se impune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010.
Pe cale de consecinţă, nefiind motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.E. SRL Craiova, împotriva sentinţei nr. 203 din 8 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 430/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 442/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
