ICCJ. Decizia nr. 4467/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4467/2011
Dosar nr. 2972/2/2011
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2972/2/2011, reclamanta SC M.C.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Administraţia Finanţelor Publice sector 1 Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, suspendarea executării următoarelor acte administrativ fiscale:
1. Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscala din data de 25 februarie 2011, emisă de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 1, prin care s-a refuzat spre rambursare TVA în sumă de 516.183 RON şi prin care s-au stabilit în sarcina Societăţii obligaţii suplimentare în sumă de 602.799 RON cu titlu de TVA, 46.274 RON cu titlu de majorări de întârziere şi 90.420 cu titlu de penalităţi;
2. Raportul de inspecţie fiscala din 25 februarie 2011 emis de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 1;
3. Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 24 februarie 2011.
2. Hotărărea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 3593 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea faţă de aceasta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanta SC M.C.C. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Administraţia Finanţelor Publice sector 1, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este întemeiată, având în vedere că nu există identitate între titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii şi persoana chemată în judecată în calitate de pârât, atât timp cât cererea reclamantei vizează suspendarea executării unor acte administrative fiscale emise de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 1, iar soluţionarea contestaţiei formulată pe cale administrativă este de competenţa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Se observă astfel, că nu se contestă niciun act administrativ care să fi fost emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi că reclamanta nu a justificat legitimarea procesuală pasivă a pârâtei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, deşi a luat cunoştinţă de apărările acesteia şi a avut posibilitatea să-şi precizeze poziţia procesuală, urmare a comunicării întâmpinării formulate în cauză la termenul de judecată din 5 mai 2011.
Pe fondul cererii de suspendare formulate în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că reclamanta a făcut dovada formulării contestaţiei administrativ-fiscale împotriva deciziei de impunere din 25 februarie 2011 şi raportului de inspecţie fiscală din 25 februarie 2011, aceasta fiind înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice sector 1 din 22 martie 2011.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării actului administrativ poate fi dispusă numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
În sensul art. 2 lit. t) şi ş) al acestei legi, cazurile bine justificate sunt reprezentate de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării autorităţii publice sau a unui serviciu public.
În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat, instanţa a reţinut că împrejurările de fapt şi de drept invocate de reclamantă nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a actelor administrative contestate, raportat la următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte TVA deductibilă, nu au fost prezentate argumentele juridice aparent valabile, în sensul că bunurile au fost achiziţionate în vederea realizării operaţiunilor taxabile.
Astfel, în cazul achiziţiei de mobilier (inclus în lucrările de amenajare) nu s-a susţinut că ar fi existat şi ar fi fost puse la dispoziţia organelor fiscale facturi care să cuprindă în mod obligatoriu şi informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) lit. h) din Legea nr. 571/2003.
De asemenea, pentru prestările de servicii nu s-a probat existenţa documentelor necesare stabilirii exigibilităţii TVA, respectiv situaţiile de lucrări recepţionate şi semnate de beneficiar, prin raportare la prevederile art. 134 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 571/2003.
În privinţa TVA colectată, problema de drept în discuţie vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 129 alin. (4) lit. b), respectiv art. 129 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 571/2003, în raport de considerentele care au justificat acordarea facilităţii şi modul de încheiere şi derulare a contractelor de închiriere a spaţiilor comerciale de către reclamantă. S-a reţinut că nu sunt supuse analizei instanţei împrejurări care să contureze o încălcare evidentă a normelor legale la emiterea actelor administrative a căror suspendare se solicită.
Faţă de natura pricinii, ce impune administrarea unui probatoriu complex, aceste aspecte se consideră că vor putea fi apreciate doar în cadrul litigiului de fond şi nu în această etapă a procedurii, în care instanţa este îndrituită doar la un examen sumar al cauzei, pentru a stabili existenţa unei încălcări flagrante, respectiv a unui evident abuz al autorităţii în emiterea actelor administrative fiscale contestate.
Referitor la TVA colectată pentru contractele de novaţie, constatările organelor fiscale au vizat nerespectarea dispoziţiilor art. 1341 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 prin stornarea facturilor de chirie şi utilităţi neîncasate de la foştii chiriaşi şi refacturarea acestor sume către noii chiriaşi.
Reclamanta a admis că procedura adoptată nu este în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003, însă a susţinut că luarea în considerare doar a facturilor emise către noii chiriaşi conduce la o dublă taxare a serviciilor de închiriere, fapt ce contravine principiilor de aplicare a TVA. Or, asupra existenţei/inexistenţei unei duble impuneri nu se poate statua în acest cadru procesual, în care instanţa reţine ca fiind esenţial faptul că aspectele de nelegalitate reţinute de organele fiscale nu au fost contestate de reclamantă.
Prin urmare, Curtea a reţinut că cerinţa cazului bine justificat nu este întrunită în speţă.
Referitor la cerinţa unei pagube iminente, în sensul de prejudiciu material viitor şi previzibil, Curtea a apreciat că reclamanta nu a demonstrat în niciun mod faptul că executarea obligaţiilor de plată stabilite prin decizia de impunere ar afecta bunul mers al activităţii, raportat la obligaţiile financiare ale acesteia.
Simplul fapt al posibilităţii existenţei la un moment dat a unor pierderi patrimoniale, ca urmare a executării actului administrativ, nu justifică în sine măsura suspendării.
Cu probatoriile administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada afirmaţiilor din cuprinsul acţiunii, în sensul că aplicarea imediată a actelor administrativ-fiscale contestate ar conduce la dificultăţi în executarea obligaţiilor contractuale faţă de terţii furnizori, de băncile finanţatoare, precum şi grave probleme sociale, prin imposibilitatea plăţii salariilor angajaţilor, mai ales în contextul crizei economice existente la nivel general.
3. Recursul declarat de SC M.C.C. SRL.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat recurs reclamanta SC M.C.C. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta critică sentinţa sub următoarele aspecte:
3.1. – a fost nelegal soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în contextul în care această autoritate reprezintă statul român în faţa instanţelor de judecată.
3.2. – prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 au fost greşit aplicate.
La acest punct recurenta dezvoltă amplu atât aspectele care conturează îndeplinirea condiţiei „cazului bine justificat”, cât şi impactul actelor administrativ fiscale asupra activităţii societăţii comerciale.
Recurenta punctează în special inconsecvenţele de raţionament ale organului fiscal, în condiţiile în care decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală conţin motivări diferite ale soluţiilor dispuse. Pe aceeaşi linie a argumentaţiei se mai invocă şi ignorarea documentelor prezentate în vederea stabilirii stării de fapt fiscale.
Referitor la „paguba iminentă”, recurenta susţine că în contextul crizei imobiliare activitatea sa a fost serios afectată iar aplicarea imediată a actelor administrativ fiscale contestate şi plata sumei de 1.255.676 RON, care reprezintă mai mult decât cifra de afaceri a societăţii în anul 2009, ar genera consecinţe grave şi ireversibile, inclusiv încetarea activităţii sale.
4. Apărările formulate de Administraţia Finanţelor Publice sector 1
Dintre intimaţi a formulat întâmpinare numai Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 1, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Această intimată arată că împrejurările invocate de recurentă în susţinerea cererii sale de suspendare nu au legătură cu starea de fapt obiectivă ce a fost constatată cu prilejul efectuării inspecţiei fiscale, aspect corect reţinut de prima instanţă a cărei soluţie se impune a fi păstrată. De asemenea, actul administrativ fiscal se bucură de prezumţia de legalitate care nu poate fi înlăturată printr-o simplă contestare.
În plus, repercusiunile invocate de recurentă nu au fost probate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă SC M.C.C. SRL a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere de suspendare a executării actelor administrativ fiscale prezentate la pct. 1.1 din decizie, întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
În cauză s-a îndeplinit condiţia depunerii unei cauţiuni, în condiţiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., recurenta consemnând cu acest titlu suma de 8.371 RON.
Referitor la condiţia „cazului bine justificat” prima instanţă a reţinut, în esenţă, că împrejurările de fapt şi de drept invocate de reclamantă nu sunt de natură a pune sub semnul întrebării prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrative contestate.
Această concluzie nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar.
Fără a intra în analiza motivelor de nelegalitate substanţială invocate de parte, care constituie atributul suveran al instanţei ce va soluţiona fondul pricinii, instanţa de recurs a reţinut două împrejurări apte prin ele însele să conducă la îndeplinirea condiţiei definite de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, este reală susţinerea recurentei că organele fiscale au fost inconsecvente în motivările actelor administrativ fiscale adoptate, reţinând în raportul de inspecţie fiscală că „TVA aferentă lucrărilor de amenajare nu este deductibilă din următoarele motive:- suma fixă acordată fiecărui chiriaş nu reprezintă un avans în legătură cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, - suma trebuie restituită proprietarului (Mars) potrivit clauzelor contractuale, - societatea încălcând prevederile art. 134^1 alin. (1) şi alin. (7), art. 134^2 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b), art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc.”, în timp ce în decizia de impunere s-a reţinut că: „Neadmiterea la deducere a TVA aferentă facturilor de furnizori pentru amenajări, fără situaţii de lucrări, devize şi fără NIR - uri pentru achiziţionare de mobilier”.
A doua împrejurare care conferă consistenţă dubiilor exprimate de recurentă cu privite la modul în care au fost interpretate şi aplicate prevederile legale din materia TVA este reprezentată de adresa din data de 23 martie 2011 prin care Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia de legislaţie în domeniul TVA, răspunzând unor solicitări punctuale ale acesteia prezintă un alt punct de vedere decât cel adoptat de intimatele-pârâte la momentul emiterii actelor administrativ fiscale în discuţie.
Astfel, referindu-se la facilităţile acordate de societăţile grupului GTC (din care face parte şi recurenta) către clienţii lor chiriaşi în spaţii cu destinaţii de centre comerciale de tip mall (cazul în speţă) sau rezidenţiale, Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia de legislaţie în domeniul TVA a comunicat, sub rezerva faptului că nu i s-a transmis un model de contract spre analiză, că „serviciile de închiriere acordate în mod gratuit de societăţile grupului GTC către clienţii lor sunt servicii prestate în scopul stimulării vânzărilor şi reprezintă servicii de acelaşi fel ca şi cele care sunt prestate clienţilor în mod obişnuit, prin urmare le-ar fi aplicabile prevederile pct. 7 alin. (7) coroborate cu cele ale pct. 6 alin. (13) lit. b) din normele în vigoare până la data de 1 ianuarie 2011”.
În acest context, Înalta Curte observă că tratamentul fiscal aplicat recurentei în privinţa facilităţilor acordate clienţilor săi comportă interpretări diferite chiar din partea autorităţilor cu competenţe în materie.
Fără îndoială că această situaţie a fost generată de operaţiunile juridice complexe derulate de recurentă pe o piaţă imobiliară afectată de criza economică, în scopul păstrării clienţilor, dar semnificaţia şi consecinţele fiscale ale lucrărilor de amenajare facturate de chiriaşi, pe seama recurentei, a perioadelor de graţie ori a contractelor de novaţie prin schimbarea chiriaşului nu pot fi tranşate în limitele procedurii sumare de faţă.
Conchizând, în privinţa „cazului bine justificat”, Înalta Curte reţine că cele două aspecte prezentate anterior sunt de natură să inducă dubii cu privire la legalitatea actelor a căror suspendare se solicită.
Referitor la „paguba iminentă”, Înalta Curte consideră relevantă cifra de afaceri a recurentei în anul 2009, anterior perioadei verificate, de 1.210.037 RON, cifră inferioară celei de 1.255.676 RON, care reprezintă totalul debitului vizat de actele administrativ fiscale contestate.
Chiar dacă, de principiu, valoarea ridicată a debitului fiscal nu atrage automat îndeplinirea acestei condiţii, totuşi, operând cu prezumţii simple, se ajunge la concluzia că indisponibilizarea acestei sume în cauza de faţă, ar pune-o pe recurentă în situaţia de a nu mai putea funcţiona, ceea ce ar contraveni Recomandării nr. R(89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Cât priveşte motivul de recurs referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, acesta nu este fondat, câtă vreme Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu este nici emitenta actelor administrativ fiscale şi nici nu are competenţa soluţionării contestaţiei administrative formulate, neexistând identitate între titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii şi persoana chemată în judecată în calitate de pârât, după cum bine a reţinut Curtea de apel.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul şi se va modifica sentinţa în sensul preconizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de SC M.C.C. SRL împotriva sentinţei nr. 3593 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite cererea de suspendare formulată de SC M.C.C. SRL.
Dispune suspendarea executării deciziei de impunere din 25 februarie 2011, a raportului de inspecţie fiscală din 25 februarie 2011 şi dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 24 februarie 2011 emis de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 1 Bucureşti până la pronunţarea instanţei de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4466/2011. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 4468/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
