ICCJ. Decizia nr. 4642/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4642/2011
Dosar nr. 11894/2/2009
Şedinţa publică din 11 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reclamanta SC C.G. SA a solicitat anularea actului administrativ emis de pârât şi comunicat prin adresa din 26 iunie 2009, privind respingerea cererii de plată a sumei de 7.705.968,27 RON cu titlu de dobânzi pentru decontarea cu întârziere a sumei de 33.359.167,32 RON conform ordinului comun nr. 3793 din 24 mai 2004 al Consiliului Judeţean Vâlcea, nr. 854 din 01 iunie 2004 al Ministrului Finanţelor Publice şi nr. 5 din 01 iunie 2004 al A.V.A.S.
S-a solicitat repararea pagubei cauzate reclamantei în sensul plăţii sumei menţionate cu titlu de dobânzi pentru executarea cu întârziere a celor două ordine.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, invocând în principal excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar în subsidiar a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, solicitând respingerea acesteia ca fiind tardiv formulată, conform art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 2982 din 21 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea societăţii reclamante ca fiind tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că la data de 11 aprilie 2007, reclamanta a notificat Ministerul Finanţelor Publice, prin notificarea din aceeaşi dată, punându-i în vedere faptul că este în întârziere începând cu 27 decembrie 2006, pentru îndeplinirea obligaţiei de virare către societatea reclamantă a sumei de 33.359.167,32 RON la care se adaugă dobânzi de întârziere conform legii.
La data de 15 august 2007, Ministerul Finanţelor Publice a efectuat plata sumei către reclamantă conform ordinului de plată din 15 august 2007, iar cu adresa din 17 octombrie 2007 reclamanta a solicitat plata de dobânzi pentru decontarea cu întârziere şi, neprimind răspuns, s-a adresat Curţii de Apel Bucureşti care, prin sentinţa nr. 2708 din 15 octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 434/3/2008, a obligat pârâtul să soluţioneze cererea reclamantei.
Prin urmare, prima instanţă a arătat că nu se poate reţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv excepţia formulării tardive a acţiunii, Curtea de apel a apreciat-o însă ca fiind întemeiată, raportat la prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care „când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente în termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2).
În speţă, prima instanţă a apreciat că termenul de 1 an curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, adică de la data de 15 august 2007, când reclamanta a încasat suma de 33.359.167,32 RON.
Cum acţiunea în cauza de faţă a fost formulată la 18 decembrie 2009, deci cu depăşirea termenului legal de 1 an stabilit de dispoziţiile legale menţionate, aceasta a fost respinsă în modalitatea arătată.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC C.G. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei scurte prezentări cronologice a situaţiei de fapt, vizând suma pe care reclamanta-recurentă o avea de încasat de la Ministerul Finanţelor Publice (33.359.167,32 RON) ca urmare a privatizării SC U.S.G. SA şi a termenelor în care o astfel de plată se impunea a fi efectuată, recurenta a arătat că s-a adresat cu o primă acţiune instanţei, cererea sa fiind irevocabil soluţionată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2833 din 26 mai 2009.
Cu ocazia respectivei judecăţi asupra cererii de acordare a penalităţilor de întârziere, instanţele au reţinut că o atare solicitare nu poate fi soluţionată direct, în sensul obligării efective la plată a autorităţii pârâte, ci se impune ca aceasta din urmă să soluţioneze mai întâi pe cale administrativă cererea reclamantei privind plata sumei reprezentând daune interese.
Recurenta a criticat modul în care prima instanţă a soluţionat acţiunea de faţă, reţinând în mod greşit excepţia prescripţiei şi a tardivităţii, prin aplicarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, fără a ţine cont de situaţia de fapt concretă, succint descrisă şi prin motivele de recurs, respectiv de parcursul procesual anterior ca şi de legătura dintre cele două cauze indicate. S-a arătat astfel că atât prescripţia, cât şi decăderea sunt sancţiuni ce intervin ca urmare a rămânerii în pasivitate şi a nevalorificării unui drept în termenul prevăzut de lege, ceea ce nu se poate însă susţine în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă. Aceasta a acţionat în instanţă autoritatea pârâtă, în termenul legal astfel că faţă de soluţia pronunţată în Dosarul nr. 434/2/2008, până la data soluţionării cererii administrative, a intervenit o veritabilă perioadă de suspendare a termenului de decădere de 1 an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
În fine, s-a mai arătat că sub aspect strict procedural acţiunea de faţă are ca obiect anularea actului administrativ prin care s-a refuzat reclamantei recunoaşterea dreptului la despăgubiri, precum şi repararea pagubei produsă prin întârzierea în decontare, o astfel de calificare fiind acordată în primul ciclu procesual.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul este fondat.
Înalta Curte examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi raportat la prevederile legale incidente dar şi la actele şi lucrările dosarului apreciază, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) teza I, cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru cercetarea fondului, în considerarea celor în continuare arătate.
Înalta Curte reţine că prima instanţă, în mod eronat şi cu greşita aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, republicată, a stabilit că acţiunea de faţă a recurentei-reclamante, având ca obiect anularea actului administrativ din 26 iunie 2009, emis de autoritatea pârâtă Ministerul Finanţelor Publice, privind pretenţia de acordare a sumei de 7.705.968,27 RON solicitată cu titlu de dobânzi pentru decontarea cu întârziere (prin adresa din 18 octombrie 2007) a fost tardiv formulată la data de 18 decembrie 2009, cu depăşirea termenului legal de 1 an stabilit de art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la data de 15 august 2007, ca moment la care ar fi trebuit să fie cunoscută întinderea pagubei.
Criticile recurentei-reclamante sunt fondate, în primul rând, dată fiind examinarea de către instanţa de fond a excepţiei de tardivitate invocată de autoritatea intimată cu ignorarea completă a apărărilor şi susţinerilor reclamantei-recurente vizând incidenţa şi legătura dintre litigiul de faţă şi cel anterior soluţionat irevocabil, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2833 din 26 mai 2009, purtat între aceleaşi părţi şi având un obiect similar.
Înalta Curte reaminteşte că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2833 din 26 mai 2009 a fost menţinută hotărârea primei instanţe în litigiul iniţial demarat de aceeaşi societate reclamantă, tocmai pentru recuperarea sumei de 7.705.968,27 RON cu titlu de dobânzi pentru decontarea cu întârziere de către autorităţile pârâte a sumei de 33.359.167,32 RON.
În acel prim cadru procesual s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că cererea recurentei-reclamante de acordare a penalităţilor de întârziere ce reprezintă solicitarea de valorificare a unui drept legitim derivat din acte şi/sau operaţiuni administrative anterioare la care nu s-a primit nici un răspuns, dar nici un refuz explicit de rezolvare, în sensul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi soluţionată direct în sensul obligării efective la plată, fiind necesar în prealabil soluţionarea administrativă a unei astfel de cereri.
De altfel, în acest sens a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2708/2008, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2833/2009.
Cu alte cuvinte, s-a stabilit că soluţionarea prealabilă a cererii reclamantei pe cale administrativă, era imperios necesară, fără însă ca prin aceasta dreptul aceleiaşi societăţi la contestarea unei atare rezolvări administrative, respectiv a răspunsului primit, să fie afectat sau anihilat.
Contrar celor reţinute de prima instanţă şi în acord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte apreciază că termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu a curs pentru societatea reclamantă, cu referire la formularea prezentei cauze, de la data de 15 august 2007, când i-a fost virată suma ce i se datora, ci de la data de 26 iunie 2009.
La această dată i-a fost comunicat reclamantei răspunsul la adresa din 28 octombrie 2007 la emiterea căruia autoritatea intimată a fost obligată prin hotărârea judecătorească anterioară, irevocabilă.
Raportat la această dată, ca referinţă legală şi temporală, se apreciază aşadar că introducerea celei de a doua acţiuni la data de 18 decembrie 2009 apare ca fiind realizată cu respectarea termenului legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, republicată.
În fine, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se impunea admiterea excepţiei de tardivitate privitoare la prezenta cerere a recurentei şi în considerarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi respectiv art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă (în vigoare la data formulării şi soluţionării cererii) în sensul că introducerea primei cereri de chemare în judecată ce a fost soluţionată irevocabil prin admiterea acţiunii societăţii reclamante în sensul mai sus arătat, a reprezentat o veritabilă cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive.
Conform art. 17 din acelaşi act normativ efectul întreruperii prescripţiei constă în ştergerea prescripţiei începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o, începând să curgă o nouă prescripţie.
Stabilind aşadar că formularea acţiunii de faţă s-a realizat în termenul legal şi reţinând că prin sentinţa recurată nu au fost examinate decât excepţiile de inadmisibilitate şi respectiv de tardivitate ce au fost invocate, Înalta Curte casând hotărârea pe temeiul deja arătat, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea fondului cererii de chemare în judecată cu precizarea că excepţia de inadmisibilitate a fost corect soluţionată în primul ciclu procesual.
Cu ocazia rejudecării cauzei instanţa de fond urmează să analizeze şi celelalte susţineri ale recurentei-reclamante cuprinse în cererea de recurs, vizând corecta calificare şi stabilire a obiectului cauzei de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C.G. SA Rm. Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 2982 din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4637/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4645/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
