ICCJ. Decizia nr. 4671/2011. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4671/2011
Dosar nr. 5660/2/2010
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa nr. 1609 din 02 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta T.D. în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea cu care reclamanta, magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a investit instanţa s-a solicitat anularea hotărârii nr. 394 din 08 aprilie 2010 a secţiei pentru judecători din cadrul C.S.M., şi obligarea pârâtului să emită o hotărâre prin care să-i recunoască acesteia gradul profesional de judecător de Curte de apel, dobândit în temeiul dispoziţiilor art. 36 şi 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993.
În susţinerea cererii, reclamanta a învederat, în esenţă, că a fost numită în funcţia de magistrat asistent începând cu data de 16 martie 2004, prin ordin al Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, în considerarea prevederilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 56/1993, anterior exercitând profesia de avocat.
Invocând dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta critică hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul C.S.M., prin care i s-a respins cererea având ca obiect recunoaşterea gradului de judecător de Curte de apel, susţinând că în temeiul acestor prevederi a beneficiat de rangul şi salarizarea aferentă judecătorului de Curte de apel, în cauză punându-se problema unui drept câştigat.
În ceea ce priveşte natura şi efectele juridice ale înaintării pe loc a magistraţilor asistenţi la gradul de judecător de Curte de apel, se arată în hotărârea instanţei de fond că norma în discuţie trebuie supusă unei interpretări sistematice, prin care să se ţină cont de corelaţia ei cu celelalte dispoziţii cuprinse în Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, dar şi cu normele relevante sub aspectul analizat, cuprinse în Legea nr. 92/1992.
Astfel, se reţine că printr-o interpretare sistematică şi corelată a dispoziţiilor legale relevante, în mod corect pârâtul a apreciat că într-o primă ipoteză a normei arătate, pe de o parte, termenul de „grad” utilizat de către legiuitor, nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcţiile de execuţie şi nu şi la cele de conducere, după cum prevedea expres chiar art. 47 din Legea nr. 92/1992.
Or, în aceste condiţii şi dat fiind că până la adoptarea Legii nr. 303/2004, magistraţii asistenţi au făcut parte din corpul magistraţilor, s-a considerat că interpretarea normelor supuse analizei în sensul că prin simpla îndeplinire a condiţiei de vechime li s-ar fi conferit de drept magistraţilor asistenţi, gradul profesional de judecător de Curte de apel, ar conduce la concluzia logică, că în privinţa judecătorilor şi procurorilor (care, pe lângă vechime, trebuia să mai îndeplinească şi condiţia unei activităţi meritorii, iar ulterior, să susţină un examen), s-ar fi creat ope legis, o situaţie mai grea decât cea a magistraţilor asistenţi, ceea ce, în mod cert, nu poate constitui voinţa legiuitorului.
Mai reţine instanţa de fond că , alin. (3) al art. 37 din actul normativ în discuţie, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 224/2000, avea următorul cuprins: „Magistraţii-asistenţi sunt asimilaţi, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel şi sunt numiţi dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puţin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în această funcţie ei pot fi înaintaţi pe loc în funcţia de vicepreşedinte de Tribunal, iar după alţi 3 ani, în funcţia de preşedinte de Tribunal”.
De asemenea, potrivit art. 2 al ordonanţei menţionate „Magistraţii asistenţi şi magistraţii asistenţi şefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înaintaţi pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de Curte de apel, sunt asimilaţi ca rang şi salarizare, funcţiei de preşedinte de Tribunal”.
Ca atare, consideră instanţa de fond că prin efectul asimilării, după cum se precizează in mod expres în textele legale arătate, magistraţii asistenţi puteau beneficia doar de rangul şi salarizarea unui judecător de Curte de apel, atribute care reprezintă de fapt doar efectele gradului profesional superior şi care au fost acordate în mod exclusiv prin voinţa legiuitorului, fără însă a dobândi însuşi gradul profesional de judecător de Curte de apel.
În considerarea celor anterior expuse se reţine că în mod legal, secţia pentru judecători din cadrul C.S.M. a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 56/1993, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, nu consacrau posibilitatea dobândirii unui astfel de grad profesional de către magistraţii asistenţi, ci doar asimilau magistratul asistent, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel, asimilare care reprezenta un atribut al funcţiei, organic legată de exercitarea acestei funcţii şi, ca atare, valabilă exclusiv pe durata exercitării acesteia.
Aşadar, conchide judecătorul fondului în sensul că reclamanta a beneficiat prin efectul asimilării, de la data numirii în funcţia de magistrat asistent, de rangul şi salarizarea unui judecător de Curte de apel, fără însă a dobândi gradul de judecător de Curte de apel în condiţiile în care atribute conferite de lege pe durata exercitării unei funcţii, prin asimilare cu cele ale funcţiei de judecător de Curte de apel, pot prin ele însele, sa nască însuşi dreptul la gradul de judecător de Curte de apel atâta vreme cât legiuitorul nu a înţeles să echivaleze aceste funcţii.
Mai mult, recunoaşterea gradului profesional de judecător de Curte de apel, în condiţiile pretinse de către reclamantă, ar conduce, în opinia judecătorului fondului, inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor şi procurorilor li s-ar fi creat, ope legis, în mod aprioric, o situaţie mai grea decât magistraţilor asistenţi, ceea ce, în mod cert, nu a putut constitui voinţa legiuitorului.
Cu privire la aspectele referitoare la discriminarea reclamantei în raport de magistraţii asistenţi cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie gradul profesional de judecător de Curte de apel, instanţa de fond apreciază pe de o parte, că aceasta nu se poate prevala de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze în care nu a figurat ca parte, date fiind efectele relativităţii acestora, în sensul că nici nu pot profita, dar nici dăuna unor terţe persoane, total străine de acele cauze.
Pe de altă parte, se arată că este previzibil faptul că, odată recunoscut reclamantei gradul profesional pretins, în condiţiile expuse, s-ar crea o evidentă diferenţă de tratament, discriminatorie şi foarte gravă în raport cu toţi ceilalţi magistraţi din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleaşi condiţii vreun grad profesional, cu încălcarea principiului legalităţii.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 1609 din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta T.D., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-un set de critici formulate susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor aplicabile cauzei, întrucât a cercetat dispoziţiile Legii nr. 92/1992, fără a corobora dispoziţiile arătate cu cele ale Legii nr. 56/1993, care trata distinct şi statua asupra statutului acestei categorii de magistraţi, care funcţiona numai la instanţa supremă.
Astfel, arată recurenta-reclamantă că Legea nr. 92/1992 nu face o referire distinctă la corpul magistraţilor asistenţi, ci se referă generic la magistraţi, iar Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, unde funcţionau magistraţii, preciza expres statutul de judecător acordat acestei funcţii de magistrat asistent.
În acest sens recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 92/1992 , care face parte din Titlul VI al legii, intitulat Corpul magistraţilor, numirea şi avansarea lor în funcţie, în care este menţionat generic titlul de magistrat, fiind evident, în opinia sa, că toate dispoziţiile legii care se referă la magistraţi, se referă şi la categoria magistraţilor asistenţi, care au un statut similar celui de judecător, precum şi dispoziţiile art. 66 din actul normativ arătat care prevăd expres faptul că pentru a fi promovat în funcţii superioare, magistratul trebuie să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de şefii ierarhici, iar la alin. (4) se precizează condiţiile minime de vechime pe care trebuie să le îndeplinească magistraţii.
Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de fond a apreciat greşit că dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 nu consacrau dobândirea unui astfel de grad profesional, ci doar asimilau magistratul asistent, ca rang şi salarizare judecătorului, întrucât categoria magistraţilor asistenţi nu a fost prevăzută de legiuitor ca fiind o categorie asimilată magistraţilor, fiind prevăzută expres această categorie ca făcând parte din corpul magistraţilor, iar funcţia de execuţie îndeplinită era de magistrat asistent.
Totodată, recurenta-reclamantă invocă faptul că în jurisprudenţa instanţei comunităţii europene s-a reţinut posibilitatea prevalării de un drept dobândit dacă faptul generator al acestuia s-a produs sub imperiul unui anumit statut anterior modificării dispoziţiei statutare.
De altfel, în opinia recurentei-reclamante prin adoptarea acestei hotărâri de recunoaştere a gradului profesional dobândit, s-ar da curs principiilor generale cum ar fi: al protecţiei încrederii legitime, al echivalenţei postului şi a gradului, al bunei-credinţe şi al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile şi în sfera largă a raporturilor de serviciu în spaţiul Uniunii Europene.
Printr-o ultimă critică formulată este invocată practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică unitară în sensul admiterii cererilor de recunoaştere a gradului profesional de judecător de Curte de apel a magistratului asistent, astfel încât, susţine recurenta-reclamantă că trebuie să i se aplice un tratament juridic similar ca şi celorlalte subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare, altfel diferenţa de tratament devenind discriminatorie în sensul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii pentru situaţii identice, cum este cazul în speţă.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi văzând cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează:
Înalta Curte constată că instanţa de fond, contrar susţinerilor recurentei-reclamante a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale în vigoare la data numirii în funcţia de magistrat asistent a recurentei-reclamante, respectiv a Legii nr. 56/1993 aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 224/2000, şi a apreciat în mod judicios că prin efectul asimilării magistraţilor, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel, aceştia nu au dobândit ope legis gradul profesional de judecător de Curte de apel.
Astfel, Legea Curţii Supreme nr. 56/1993, în forma adoptată iniţial prevedea că magistraţii asistenţi erau numiţi dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de cel puţin 4 ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcţie, ei puteau fi înaintaţi pe loc la gradul de preşedinte de Tribunal şi după alţi 2 ani, la gradul de judecător de Curte de apel.
Într-o interpretare sistematică a textului de lege, în prima ipoteză „înaintarea pe loc la gradul de preşedinte de Tribunal”, trebuie înţeleasă în sensul că magistraţii asistenţi obţineau doar salarizarea unui preşedinte de Tribunal, nicidecum că obţineau o funcţie de conducere – respectiv aceea de preşedinte de Tribunal.
Ori, dacă în prima ipoteză noţiunea de „grad” utilizată de legiuitor nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcţiile de execuţie şi nu la cele de conducere, dată fiind simetria cuprinsă în această normă, aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi în interpretarea celei de-a doua ipoteză a tezei finale, respectiv obţinerea salarizării unui judecător de Curte de apel şi nu promovarea efectivă în funcţia de execuţie de judecător de Curte de apel.
În sprijinul acestei interpretări vin şi modificările ulterioare ale alin. (3) al art. 37 din Legea nr. 56/1993, modificări aduse prin OUG nr. 224/2000, potrivit cu care „Magistraţii asistenţi sunt asimilaţi ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel şi sunt numiţi dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puţin 4 ani”.
După un stagiu de 3 ani în această funcţie, ei pot fi înaintaţi pe loc în funcţia de vicepreşedinte de Tribunal, iar după alţi 3 ani, în funcţia de preşedinte de Tribunal”, iar potrivit art. 2 al OUG nr. 224/2000 „Magistraţii asistenţi şi magistraţii asistenţi-şefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înaintaţi pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de Curte de apel, sunt asimilaţi ca rang şi salarizare, funcţiei de preşedinte de Tribunal”.
De altfel, dacă legiuitorul ar fi înţeles la momentul adoptării Legii nr. 56/1993 sau mai târziu, la momentul modificării acesteia – să confere de drept magistraţilor asistenţi gradul profesional de judecător de Curte de apel n-ar fi existat impedimente ca în textul respectiv să menţioneze expressis verbis acest lucru.
Or, legiuitorul nu a procedat astfel, dovadă că nu a înţeles să echivaleze practic aceste funcţii, ci doar să confere magistraţilor asistenţi anumite atribute – rangul şi salarizarea unui judecător de Curte de apel – pe durata exercitării acestei funcţii, fără ca prin ele însele, aceste atribute să nască însuşi dreptul la gradul de judecător de Curte de apel.
Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond în mod eronat a considerat că magistraţii asistenţi au avut un statut distinct, dat fiind că Legea nr. 92/1992 tratează această categorie ca făcând parte din Corpul magistraţilor, trebuie precizat că este neîntemeiată.
Este adevărat că până la adoptarea Legii nr. 303/2004 magistraţii asistenţi au făcut parte din Corpul magistraţilor, însă nu trebuiesc ignorate dispoziţiile Legii nr. 92/1992 care se refereau la „Condiţiile speciale pentru numirea şi avansarea în funcţii a magistraţilor”, potrivit art. 67 din lege, pentru avansarea în funcţii superioare, magistratul trebuia ca, pe lângă îndeplinirea condiţiei de vechime să aibă o activitate meritorie, atestată prin note calificative acordate de şefii ierarhici şi inspectori, condiţii menţinute şi prin art. 66 din lege, în forma republicată, iar prin OUG nr. 179/1999 a fost introdusă condiţia promovării pe bază de examen, în funcţii superioare de execuţie la Tribunale, Curţi de apel şi parchetele de pe lângă acestea, a magistraţilor care îndeplineau condiţiile prevăzute de lege.
Este cert că toate aceste dispoziţii privind promovarea şi avansarea în funcţii se refereau la judecători şi procurori şi nu la magistraţi asistenţi, care în opinia recurentei-reclamante, prin numirea ca magistrat asistent a dobândit de drept gradul profesional de judecător de Curte de apel, fără a mai fi necesar să îndeplinească, pe lângă vechime, şi celelalte condiţii, ultima fiind cea a susţinerii unui examen.
S-ar ajunge astfel la concluzia că pentru judecători şi procurori s-ar fi creat ope legis o situaţie mai grea decât cea a magistraţilor asistenţi, fapt ce nu poate constitui voinţa legiuitorului.
Aşadar, în mod legal, printr-o interpretare corectă dată textului de lege incident în cauză, prima instanţă a reţinut raţionamentul secţiei pentru judecători din cadrul C.S.M., în sensul că Legea nr. 56/1993, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, nu consacrau posibilitatea dobândirii gradului profesional de judecător de Curte de apel de către magistraţii asistenţi, ci doar asimilau magistratul asistent ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel, asimilare valabilă pe durata exercitării acesteia.
Prin urmare, recurenta-reclamantă, prin nerecunoaşterea gradului profesional de judecător de Curte de apel, în condiţiile în care legislaţia incidentă nu permite acest lucru, nu se poate prevala de faptul că i s-au încălcat anumite drepturi printre care şi cel al încrederii ori speranţei legitime în a dobândi sau a fi dobândit eo ipso gradul profesional de judecător de Curte de apel.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a precizat mai sus, recunoaşterea gradului profesional de judecător de Curte de apel, în condiţiile pretinse de recurenta-reclamantă, ar conduce inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor şi procurorilor li s-ar crea ope legis, în mod aprioric, o situaţie mai grea decât magistraţilor asistenţi.
În ceea ce priveşte aşa-zisa discriminare a recurentei în raport cu magistraţii asistenţi cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curţi, gradul profesional de judecător de Curte de apel, apreciem că instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu se pune problema unui tratament juridic diferenţiat pentru recurentă, deoarece nu ne aflăm în situaţii juridice similare, fiecare speţă în parte vizând situaţii distincte, personale, în care s-au regăsit acei magistraţi asistenţi.
Cu alte cuvinte, nu există identitate sau similitudine între situaţia acestora şi cea a recurentei-reclamante.
Dimpotrivă, dacă s-ar recunoaşte recurentei-reclamante gradul profesional pretins, s-ar crea o evidentă diferenţă de tratament, discriminatorie în raport cu întregul corp de magistraţi din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleaşi condiţii vreun grad profesional, de această dată fiind clar încălcat principiul legalităţii.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.D., împotriva sentinţei nr. 1609 din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4645/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4686/2011. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
