ICCJ. Decizia nr. 469/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 469/2011
Dosar nr. 537/2/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1908 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta F.L.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind obligat pârâtul să emită titlul de despăgubire pentru Dispoziţia Primarului General alMunicipiuluiBucureştinr. 11075/05 ianuarie 2009.
S-a reţinut că în motivarea acţiunii reclamanta a arătat că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin dispoziţia din 5 ianuarie 2009 la opt ani de zile de la formulare, propunându-se acordarea de despăgubiri prin echivalent, dosarul fiind înaintat Comisiei centrale în cursul anului 2009, cererea de plată a despăgubirilor nefiind însă soluţionată.
Judecătorul fondului a constatat că în raport cu data înregistrării notificării (27 aprilie 2001) s-a depăşit un termen rezonabil de soluţionare a cererii, dreptul de proprietate al reclamantei fiind vătămat şi că nici după data înregistrării dosarului la comisia centrală nu s-a procedat la emiterea titlului de despăgubire şi la plata despăgubirilor, autoritatea publică pârâtă continuând să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantei.
În termen legal, împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a invocat dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că prima instanţă a neglijat că parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape astfel încât termenul rezonabil de soluţionare a unei cereri se apreciază în funcţie de fiecare caz în parte. În acest context s-a precizat că la data redactării cererii de recurs procedura de evaluare s-a încheiat şi raportul de evaluare în cazul reclamantei urmează a fi aprobat în următoarea şedinţă a Comisiei, în vederea emiterii deciziei.
A apreciat recurenta că dreptul său la apărare nu a fost respectat în condiţiile în care apărările concrete formulate au fost nesocotite în privinţa procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005 care nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din actul normativ amintit aşa cum a fost modificat şi completat prin OUG nr. 81/2007.
În opinia recurentei prin soluţia dată se admite, în dezacord cu dispoziţiile legale incidente, ca emiterea deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor să fie posibilă fără parcurgerea etapelor administrative, deşi executarea unei astfel de obligaţii nu depinde numai de entitatea pârâtă, ci şi de evaluator, aşa cum rezultă din prevederile art. 16 ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv art. 16.12-16.14 din Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie.
O a doua critică adusă sentinţei vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, apreciindu-se că onorariul de avocat este nepotrivit de mare faţă de obiectul pricinii şi munca îndeplinită de avocat şi că se impune reducerea lui pentru considerentele arătate.
Intimata F.L.M. a răspuns prin întâmpinare celor două critici principale expuse în cererea de recurs, solicitând menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti la data de 27 aprilie 2010.
Examinând cauza prin prisma criticilor recurentei şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., a normelor legale incidente şi a probatoriului administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.
Actele existente la dosar au evidenţiat că prin notificarea din 2001 reclamanta a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea terenului situat în Bucureşti, Intrarea L.T., că dispoziţia din 16 noiembrie 2006 prin care Primarul Municipiului Bucureşti a respins notificarea a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 1183/2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă (definitivă şi irevocabilă) care a obligat entitatea notificată să emită decizie de restituire prin echivalent pentru imobilul arătat, fiind astfel emisă dispoziţia din 2009 şi că dosarul aferent acestei dispoziţii a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti şi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale.
Prin situaţia de fapt conturată rezultă în mod clar că prin durata excesivă a procedurilor administrative se încalcă principiul procesului echitabil şi noţiunea de termen rezonabil, astfel cum au fost consacrate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în acest context atât abordarea cât şi concluzia la care a ajuns judecătorul fondului la momentul pronunţării sentinţei sunt corecte.
Dispoziţiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente) cu modificările şi completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Un asemenea termen nu se regăseşte nici în Normelemetodologice de aplicare a Titlului VII din lege – aprobate prin HG nr. 1095/2005 şi nici în Decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluţionează cererile.
În lipsa unei dispoziţii exprese referitoare la termenul de soluţionare a cererii fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, instanţa de judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative pentru a asigura o protecţie reală drepturilor fundamentale ale cetăţenilor garantate atât de Constituţia României cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Omisiunea legiuitorului se poate complini prin raportare latermenul rezonabil consacrat de art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil.
Garanţia unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci şi în procedura administrativă preliminară.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocate de recurentă, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate justifica o conduită arbitrară, aşa cum s-a demonstrat în cauză.
Afirmaţia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe parcursul judecăţii în fond că procedura de evaluare este în curs de realizare la acel moment (întâmpinare fila 33 dosar fond) şi emiterea Deciziei nr. 8235 din 17 iunie 2010 reprezentând titlul de despăgubire în favoarea intimatei-reclamante, act depus de aceasta la 23 septembrie 2010 (filele 36-37 în dosarul de recurs) nu prezintă relevanţă în controlul judiciar exercitat de Înalta Curte deoarece la momentul pronunţării instanţa a aplicat corect legea prin raportare la situaţia de fapt existentă şi la probele administrate.
Nici în privinţa cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu vor fi primite criticile recurentei-pârâte, în speţă făcându-se o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, săplătească cheltuieli de judecată".
Este neadecvată şi cererea de reducere a onorariului avocatului care a reprezentat-o pe reclamantă la judecată în faţa primei instanţe, neputându-se susţine, în mod rezonabil, că suma de 476 lei la care a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este „nepotrivit de mare faţă de munca avocatului", recurenta neindicând vreun criteriu la care se raportează când afirmă că onorariul este excesiv.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 1908 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 448/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 497/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
