ICCJ. Decizia nr. 4800/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4800/2011
Dosar nr. 3873/1/2011
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Decizia instanţei de recurs atacată cu revizuirea
Prin decizia nr. 2253 din 14 aprilie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a r espins ca tardiv recursul formulat de Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale atacate, a admis recursurile formulate de A.N.A.F. şi Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa împotriva sentinţei nr. 2121 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, cât şi cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale atacate, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a constatat că recurentei Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa i-a fost comunicată sentinţa nr. 2121 din 4 mai 2010 la 5 august 2010, iar aceasta a formulat recurs la 23 august 2010, peste termenul de 5 zile de la comunicarea sentinţei prevăzut de art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, constatându-se tardiv recursul cu privire la cererea de suspendare.
Pe fondul cauzei s-a constat că pentru programele de soft introduse în ţară pe suport CD, intimata importatoare avea obligaţia plăţii drepturilor vamale la valoarea soft-urilor, în condiţiile în care acestea au fost facturate distinct de furnizorul extern şi implicit datora TVA pentru acest import distinct de bunuri conform art. 131 alin. (1) şi 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., concluzionându-se că în mod corect s-a emis decizia pentru regularizarea situaţiei din 6 noiembrie 2009, în baza procesului-verbal de control din 6 noiembrie 2009 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii vamale suplimentare în sumă de 7.682.103 RON din care 2.853.090 RON TVA aferentă importului pentru perioada 20 ianuarie 2004-27 octombrie 2004, respectiv 4.829.013 RON majorări de întârziere.
Ulterior, urmare a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva deciziei de regularizare, prin decizia din 11 ianuarie 2010 emisă de A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor s-a dispus desfiinţarea în parte a acestei decizii pentru obligaţii de plată în sumă de 4.371.352 RON din care 1.617.518 RON TVA şi 2.753.834 RON majorări de întârziere aferente, fiind respinsă contestaţia pentru suma de 3.310.751 RON, din care 1.235.572 RON TVA şi 2.075.179 RON majorări de întârziere aferente.
S-a reţinut că în perioada controlată, ianuarie 2004-aprilie 2004, reclamanta a înregistrat declaraţii vamale de import definitiv pentru un număr de 87 de operaţiuni de import de software la care, în mod eronat, nu a inclus în baza de impozitare a TVA sumele reprezentând contravaloarea soft-urilor, conform valorilor din facturile externe, declarând la data depunerii declaraţiei vamale valoarea în vamă doar pentru suporturile fizice, CD-urile.
Instanţa de recurs a stabilit că la momentul derulării importului au fost incidente dispoziţiile C. fisc., care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2004, că potrivit art. 131 alin. (1) C. fisc., „se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România, provenind dintr-un alt stat”, iar conform art. 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., „în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată se cuprinde şi importul de bunuri”, concluzionându-se în raport de aceste dispoziţii, că prin introducerea în ţară de către reclamantă a soft-urilor, conform valorilor din facturile externe, necontestate, s-a efectuat un import de bunuri care intră în sfera de aplicare a TVA.
S-a apreciat că Decizia nr. 368/1998 a Directorului General al Direcţiei Generale a Vămilor, invocată de reclamantă şi reţinută de instanţa de fond ca temei legal al admiterii acţiunii, este contrară prevederilor enunţate aC. fisc., fiind abrogată implicit prin art. 298 alin. (1) pct. 44, potrivit căruia: „la data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice dispoziţii contrare”.
S-a stabilit că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 76, art. 141, art. 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României, în vigoare la momentul declaraţiilor vamale de import, potrivit cărora valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator, care este obligat să depună declaraţia pentru valoarea în vamă a tuturor importurilor de bunuri însoţită de facturi, pentru care se naşte datoria vamală de la data depunerii declaraţiei vamale, însă societatea reclamantă a nesocotit aceste prevederi şi a declarat valoarea în vamă doar pentru suporturile fizice, CD-uri nu şi pentru soft-uri, deşi avea facturi distincte.
S-a concluzionat că importatorul avea obligaţia plăţii drepturilor vamale, inclusiv la valoarea soft-urilor, în condiţiile în care acestea au fost facturate distinct de furnizorul extern, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., avea obligaţia de a include în baza de impozitare a TVA şi sumele reprezentând contravaloarea soft-urilor, conform valorilor din facturile externe, existenţa acestora nefiind contestată.
Instanţa de recurs a considerat că faptul generator şi exigibilitatea TVA a intervenit la data naşterii datoriei vamale, respectiv la data înregistrării declaraţiilor vamale de punere în liberă circulaţie, s-au calculat corect şi majorări de întârziere,care sunt datorate în conformitate cu art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de control judiciar a constatat că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale, neexistând nici „cazul bine justificat” în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, nici „paguba iminentă” aşa cum este aceasta definită de art. 2 lit. ş) din acelaşi act normativ.
2. Cererea de revizuire
Împotriva deciziei nr. 2253 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie intimata-reclamantă SC S.T.R. SRL a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. s-a arătat că prin acţiunea de contencios administrativ fiscal cu care a investit instanţa de judecată reclamanta-revizuentă, a invocat excepţia de prescriere a dreptului organelor vamale de a stabili datoria vamală, în raport de prevederile C. vam. comunitar.
Astfel, în opinia revizuentei, de la data aderării României la Uniunea Europeană, limita maximă de comunicare către debitor a datoriei vamale era de 3 ani, conform art. 221 alin. (3) din Regulamentul nr. 2913/2003 al consiliului de instituire a C. vam. comunitar şi nu de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, cum stabileşte art. 100 din Legea internă nr. 86/2006 privind C. vam. al României.
Revizuenta a arătat că excepţia invocată nu a fost analizată nici de instanţa de fond, în considerentele sentinţei 2121 din 4 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti nepronunţându-se asupra acestei excepţii, care a fost ignorată şi de instanţa de recurs.
Revizuenta a susţinut că potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 „în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs modificând sau casând sentinţa va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere”, ceea ce presupunea obligaţia instanţei de control judiciar de a analiza toate aspectele de drept invocate de reclamantă în acţiunea introductivă, inclusiv excepţia prescripţiei, excepţie de fond, dirimantă şi absolută.
S-a concluzionat că nepronunţarea asupra acestei excepţii reprezintă o minus petita, susceptibilă de a determina incidenţa motivului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitându-se admiterea cererii de revizuire, aşa cum a fost formulată şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursurilor declarate de pârâtele A.N.A.F. şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Deşi motivele invocate de revizuentă, întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează într-adevăr nepronunţarea instanţei de fond şi a celei de recurs asupra excepţiei prescripţiei drepturilor organelor vamale de a stabili o datorie vamală în sarcina revizuentei, pentru importurile privind suporturi informatice, CD-uri înregistrate cu soft, efectuate în perioada ianuarie 2004-decembrie 2004.
Se constată că revizuenta-reclamantă nu a atacat sentinţa nr. 2121/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, care s-a pronunţat asupra fondului cauzei, fără a analiza excepţia invocată de reclamantă.
Această hotărâre a fost atacată numai de instituţiile pârâte, prin decizia nr. 2253/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admiţând recursurile şi procedând la modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, revizuentă în prezenta cauză.
Potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac ordinare şi extraordinare sunt stabilite numai prin lege.
Din aceste norme constituţionale rezultă că legiuitorul are dreptul şi libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate pot exercita căile ordinare şi extraordinare de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este interesată.
Din textul art. 322 C. proc. civ. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi promovată pentru a îndrepta erorile de fapt necunoscute la momentul soluţionării fondului cauzei, în scopul stabilirii adevărului, în concordanţă cu art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei.
Aplicarea principiului siguranţei raporturilor juridice legat de interesul general al asigurării stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legiuitorul să stabilească riguros, concret şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii, precum şi modul în care acestea pot fi probate.
Concluzionând, se constată că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care nu poate fi promovată decât în cazurile expres enumerate de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ., în situaţia în care motivele prevăzute la pct. 1-pct. 10 nu au putut fi invocate în cadrul căilor ordinare de atac reglementate de lege.
Cererea de revizuire nu declanşează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiaşi litigiu, care se desfăşoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.
În speţă, revizuenta-reclamantă nu a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 2121 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel încât nu-şi poate invoca propria pasivitate şi lipsă de diligenţă în valorificarea unui drept, motivul invocat de revizuentă neputând fi analizat omisso medio într-o cale extraordinară de atac, deşi nu a fost invocat pe calea recursului.
Susţinerile revizuentei cum că potrivit textului art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs era obligată ca rejudecând fondul pricinii să analizeze şi excepţia prescripţiei ridicată de ea prin acţiune introductivă şi nerezolvată de prima instanţă este nefondată, întrucât instanţa de recurs s-a pronunţat asupra cererilor de recurs cu care a fost investită, în conformitate cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în calea de atac instanţa de control judiciar nemaiputând analiza decât problemele de drept cu care a fost sesizată de cei care au exercitat calea de atac.
O altă interpretare ar însemna o încălcare a principiului egalităţii părţilor în procesul civil, prin favorizarea în mod nepermis a unuia dintre participanţi, care nu a exercitat recurs şi chiar nesocotirea dreptului său de dispoziţie asupra exercitării unei căi de atac, prin cercetarea unor aspecte pe care partea în cauză le-a considerat lipsite de interes, din moment ce nu le-a supus cercetării judecătoreşti în calea de atac.
Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 323-art. 326 C. proc. civ. va respinge cererea de revizuire formulată de SC S.T.R. SRL Bucureşti, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de SC S.T.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 2253 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3464/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3467/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
