ICCJ. Decizia nr. 4803/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4803/2011
Dosar nr. 94/83/2010
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare, la data de 12 ianuarie 2010, reclamanta Societatea agricolă „S.” Satu-Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, scutirea de la plata taxei TV de la data de 1 ianuarie 2010.
În motivarea acţiunii, reclamata a arătat că s-a adresat pârâtei cu o cerere prin care a solicitat încetarea încasării acestei taxe declarată abuzivă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile din 9 aprilie 2009, publicate în M. Of. din 14 octombrie 2009.
Întrucât la petiţia sa din 29 octombrie 2009 nu a primit nici un răspuns, a considerat reclamanta că răspunsul este negativ, motiv pentru care a formulat prezenta cerere, în temeiul Legii nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 168/CA din 10 martie 2010, Tribunalul Satu-Mare a admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Oradea.
La termenul de judecată din 6 octombrie 2010, instanţa din oficiu a pus în discuţia părţilor excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 în raport cu dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât a Guvernului României.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta a solicitat admiterea acţiunii în baza hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 9 aprilie 2009, care anulează temeiul legal de încasare a taxei Radio-TV conform H.G. nr. 977/2003 şi H.G.nr. 978/2003.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Societatea Română de Televiziune a solicitat respingerea acţiunii reclamantei.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că, şi în condiţiile în care art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 a fost anulat prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, textul alin. (2) al art. 3 a rămas în vigoare, acesta fiind în continuare temeiul plăţii de către persoanele juridice a unei taxe pentru serviciul public de televiziune.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 339 din 15 decembrie 2010 a constatat că a rămas fără obiect excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 şi a admis acţiunea reclamantei Societatea agricolă „S.” Satu-Mare, în contradictoriu cu pârâţii Societatea Naţională de Televiziune şi Guvernul României, cu consecinţa scutirii reclamantei de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu data de 1 ianuarie 2010.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 au fost anulate prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 691/14.10.2009, situaţie în care nu mai are obiect excepţia de nelegalitate a acestor prevederi.
Pe fondul cauzei Curtea a reţinut că reclamantei i s-a perceput taxa pentru serviciul public de televiziune, în temeiul art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 şi ca urmare a anulării acestor prevederi, prin decizia nr. 2102/2009, nu mai exista temei juridic pentru perceperea taxei TV de la microîntreprinderi.
A statuat Curtea că în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004 „hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în M. Of. al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare”.
Prin urmare, după publicarea în M. Of. a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, taxa TV a fost în mod nelegal percepută de la reclamantă.
2. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva aceseti hotărâri au declarat recurs atât Guvernul României, cât şi Societatea Română de Televiziune, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de fond, în motivarea soluţiei date, a reţinut în mod corect că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. 978/2003 au fost anulate în mod irevocabil prin decizia nr. 2102/2009 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără însă, să motiveze considerentele pentru care a dispus în acelaşi timp „scutirea” reclamantei de plata taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu 1 ianuarie 2010.
S-a precizat că legiuitorul a instituit obligativitatea plăţii taxei TV de către persoanele juridice, condiţionând-o de calitatea de beneficiar al serviciului public de televiziune, calitate care se prezumă.
Totodată, recurenţii au invocat Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2004 şi nr. 159/2004 prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/2004.
În fine recurenţii au arătat că ceea ce deosebeşte reglementarea obligaţiei de plata a persoanelor fizice faţă de aceeaşi obligaţie de plata a persoanelor juridice, este modalitatea de răsturnare a prezumpţiei legale instituită de Legea nr. 41/1994 cu privire la calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune. Astfel: pentru persoanele fizice, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 a prevăzut că prezumţia legală de mai sus poate fi răsturnată printr-o simplă declaraţie pe proprie răspundere, în situaţia în care acestea nu ar deţine receptoare TV, iar pentru persoanele juridice lipsa calităţii de beneficiar a serviciului public de televiziune putând fi răsturnat prin orice mijloc de probă.
Or, prin sentinţa civila pronunţată de instanţa de fond, nu s-a administrat nicio proba de către reclamantă în dovedirea susţinerii acesteia că nu ar fi beneficiară a serviciului public de televiziune.
Recurentul pârât Guvernul României a mai arătat că nu are calitate procesuală pasivă pe fondul cauzei şi că în mod greşit prima instanţă s-a pronunţat în contradictoriu şi cu această autoritate.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, analizând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Agricolă „S.” Satu-Mare a solicitat scutirea de la plata taxei TV începând cu data de 14 octombrie 2009, pe considerentul că prin deciziile nr. 2102 şi nr. 2103 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această taxă ar fi fost declarată abuzivă.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 339 din 15 decembrie 2010 a constatat ca rămasă fără obiect excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, invocată din oficiu de către instanţă şi a admis acţiunea reclamantei cu consecinţa scutirii acesteia de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu data de 1 ianuarie 2010.
Înalta Curte constată că prima instanţă a soluţionat în mod corect pricina în ceea ce priveşte excepţia nelegalităţii art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.
Astfel, prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi publicată în M. Of. nr. 691/14.10.2009, au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.
Aşa fiind, excepţia invocată a rămas fără obiect.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte constată că prima instanţă a soluţionat cererea formulată de reclamanta Societatea Agricolă „S.” Satu-Mare, privind scutirea de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de lege.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Prin art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, se prevede că această taxă se încasează de la plătitori prin SC D.F.E.E.E. SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice.
În alin. (2) al aceluiaşi art. din H.G. nr. 977/2003, se prevede că persoanele juridice care îşi asigură pe cont propriu energia electrică şi nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societăţii Române de Radiodifuziune.
Astfel, atât timp cât societatea comercială achită taxa datorată pentru serviciul public de radiodifuziune pe baza contractului de furnizare a energiei electrice încheiat cu societatea comercială de furnizare a energiei electrice, rezultă că izvorul obligaţiei îl constituie contractul încheiat între două societăţi comerciale, ca persoane juridice de drept privat, dintre care una acţionează în calitate de mandatar al Societăţii Române de Radiodifuziune.
În consecinţă, rezultă că taxa pentru serviciul public de radiodifuziune nu face parte din categoria impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a atrage competenţa specială a instanţelor de contencios administrativ.
Astfel fiind, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine instanţei de drept comun, determinată în raport cu valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, conform prevederilor art. 1 pct. 1 şi ale art. 2 pct. 1 C. proc. civ.
Sub aspectul stabilirii instanţei competente material nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamanta, Societatea Română de Radiodifuziune, este autorizată să presteze un serviciu public, de interes naţional, atâta timp cât taxa radio se face venit la bugetul societăţii reclamante, iar recuperarea sumelor datorate se efectuează în baza unor prevederi contractuale.
Aşa fiind, Înalta Curte va admite recursurile declarate şi va modifica hotărârea atacată în sensul că va trimite capătul de cerere referitor la scutirea reclamantului de plata taxei pentru serviciul public de televiziune, spre competentă soluţionare, Judecătoriei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
DECIDE
Admite recursurile declarate de Societatea Română de Televiziune şi de Guvernul României împotriva sentinţei nr. 339 din 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Satu-Mare pentru capătul 2 de cerere, referitor la scutirea reclamantei de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3471/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3490/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
