ICCJ. Decizia nr. 5209/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Prima instanță
a) cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28 septembrie 2010, sub nr. 1022/59/2010, reclamanta SC T. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Timiș, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea raportului de inspecție fiscală din 20 decembrie 2008, anularea deciziei din 12 august 2010 a Biroului de soluționare contestații din cadrul D.G.F.P. Timiș, anularea Deciziei de impunere nr. 293 din 21 octombrie 2008 prin care a fost obligată reclamanta la plata sumelor de 1.501.218 RON cu titlu de impozit pe câștigul din transferul drepturilor de proprietate asupra titlurilor de valoare; 258.209 RON, cu titlu de majorări de întârziere la această sumă; anularea deciziei din 12 august 2010 a Biroului de Soluționare contestații din cadrul D.G.F.P. Timiș, prin care i s-a respins contestația împotriva deciziei de impunere din 21 octombrie 2008, exonerarea sa de plată a acestor sume cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii a arătat că la data de 7 ianuarie 20008 prin hotărârea asociatului unic al SC F.P. SRL din anul 2008 s-a majorat capitalul social al acestei societăți cu suma de 9.382.610 RON proveniți din rezerve și astfel capitalul social a fost de 10.250.360 RON alcătuit din 1.025.036 părți sociale cu o valoare nominală de 10 RON.
Prin hotărârea A.G.A. din 25 aprilie 2008 T.V. în calitate de asociat unic al SC F.P. SRL a hotărât transmiterea tuturor acestor părți sociale de la societate către reclamantă care a devenit astfel asociat unic al SC F.P. SRL.
Această operațiune s-a efectuat la data de 25 aprilie 2008, prin încheierea contractului de cesiune de părți sociale, prin care reclamanta a dobândit toate cele 1.025.036 de părți sociale, la valoarea nominală, respectiv 10.250.360 RON în echivalent 2.600.000 Euro.
în perioada 25 septembrie 2008-14 octombrie 2008 s-au efectuat verificări fiscale de către pârâtă, la SC T. SRL întocmindu-se raportul de inspecție fiscală din 20 octombrie 2008, iar în temeiul constatărilor cuprinse în acest raport a fost emisă decizia de impunere din 21 octombrie 2008, prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.759.427 RON cu titlu de obligații fiscale și accesorii.
Pentru a stabili aceasta pârâta a apreciat că hotărârea asociatului unic din 7 ianuarie 2008, prin care s-a majorat capitalul social al SC F.P. SRL ar fi fost nelegală, deoarece în cuprinsul hotărârii nu a fost menționată natura rezervelor din care s-a majorat capitalul social.
Pârâta a atacat această hotărâre în instanță, solicitând constatarea nulității parțiale a hotărârii din 7 ianuarie 2008, în ceea ce privește majorarea capitalului social, și modificarea parțială a contractul de cesiune de părți sociale încheiat la 25 aprilie 2008 și hotărârea A.G.A. nr. 3 din 25 aprilie 2008, în sensul că reclamanta ar fi dobândit doar 86.755 părți sociale.
Prin sentința civilă nr. 21/CC/03.03.2009 a admis parțial acțiunea, anulând hotărârea asociatului unic din 7 ianuarie 2008 și a respins capătul de cerere privind modificarea contractului de cesiune de părți sociale, contract care rămâne deci în vigoare în forma în care a fost încheiat între părți.
Cu toate acestea, pârâta a apreciat că la data încheierii contractului de cesiune de părți sociale între reclamantă și asociatul unic al SC F.P. SRL capitalul social al SC F.P. SRL nu a fost cel menționat în contract, 10.250.360 RON.
Prin urmare s-a apreciat că transmiterea părților sociale nu s-ar fi făcut la valoare nominală, și că, din transmiterea/vânzarea acestora, numita T.V. ar fi realizat un câștig, determinat ca diferență între valoarea nominală și prețul de vânzare.
Pentru acest câștig T.V. datora un impozit de 16% impozit care conform cu prevederilor art. 67 alin. (3) lit.) b din C. fisc., trebuia calculat, reținut și virat de către reclamanta dobânditoare.
Reclamanta a susținut că nu se impunea reținerea și virarea vreunei sume cu titlu de impozit și a plătit prețul întreg al vânzării numitei T.V.
A apreciat că art. 15 din C. proc. fisc. nu are aplicare în speță, iar singurul temei pentru stabilirea impozitului rămâne contractul din 25 aprilie 2008, act juridic aflat în vigoare, prin care părțile sociale au fost cesionate la valoare nominală, nerealizându-se nici un câștig impozabil.
c) întâmpinarea formulată în cauză
Prin întâmpinare pârâta D.G.F.P. Timiș a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
A susținut că majorarea capitalului social s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 210 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003 că "diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului social vor fi incluse în rezerve fără a majora capitalul social".
în urma încheierii contractului de cesiune de părți sociale, fostul asociat unic, T.V. a cesionat către SC T. SRL un număr de 1.025.036 părți sociale la prețul de 2.600.000 Euro, specificându-se în contract faptul că părțile sociale au fost cesionate la valoarea nominală a acestora, că nu s-a realizat profit în urma cesiunii și că părțile nu mai au nicio pretenție una față de alta.
A mai arătat că art. 65 din C. fisc. stabilește veniturile realizate din vânzarea părților sociale ca fiind venituri din investiții. De asemenea, potrivit art. 66 alin. (3) din C. fisc: "în cazul transferului dreptului de proprietate asupra părților sociale, câștigul din înstrăinarea părților sociale se determină ca diferență pozitivă între prețul de vânzare și valoarea nominală_".
Acestui venit rezultat din cedarea părților sociale i-a fost aplicat un impozit stabilit în conformitate cu prevederile art. 67 alin. (3) lit. b) din C. fisc., potrivit căruia: "b) în cazul câștigurilor determinate din transferul părților sociale, obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine dobânditorului".
Ca atare reclamantul avea obligația calculării și reținerii impozitului aferent cedării părților sociale, impozit care trebuia să fie scăzut din prețul achitat în schimbul părților sociale.
în ceea ce privește majorările de întârziere stabilite în sarcina reclamantei, a susținut că raportat la prevederile art. 205 și urm. din C. proc. fisc. "societatea nu a adus nici un argument cu privire la modul de calcul al acestor majorări, în ceea ce privește numărul zilelor de întârziere, și cota aplicată, motiv pentru care consideră că nu se pot accepta alte susțineri învederate pentru prima dată în fața sa.
d) sentința și considerentele primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 558 din 16 decembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș având ca obiect anulare acte administrativ fiscale și exonerare de plată a obligațiilor fiscal, precum și cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că încălcarea de către asociatul unic al SC F.P. SRL a dispozițiilor art. 221 raportat la art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 este stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 21 din 03 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar, irevocabilă prin decizia civilă nr. 155/2009 a Curții de Apel Timișoara.
Chiar dacă la data cesiunii reclamanta dobânditoare a părților sociale nu a știut de încălcarea legii de către asociatul unic al SC F.P. SRL, acest aspect este lipsit de relevanță deoarece obligația de a calcula, reține și vira impozitul pe veniturile din investiții nu se întemeiază pe culpa părții reclamante ci pe obținerea de venit din investiții de către cesionar.
Dreptul de creanță și obligația fiscală corelativă, în speță e vorba de obligații fiscale în sensul art. 22 alin. (1) lit. d) și e) din C. proc. fisc. se nasc, dacă legea nu prevede altfel, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează și tot atunci se naște și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată [conf. art. 23 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc.].
Obligația fiscală se întemeiază pe lege și nu pe culpă.
De asemenea, instanța a constatat că în cauză sunt incidente și prevederile art. 15 alin. (1) din C. proc. fisc. potrivit cărora în cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligația fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impunere reală, obligația datorată și, respectiv, creanța fiscală corelativă sunt cele legal determinate iar potrivit alin. (2), pentru situațiile prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 23.
Astfel, chiar dacă eludarea legii fiscale nu s-a făcut cu încălcarea legii penale (a lipsit latura subiectivă potrivit organelor de cercetare și de urmărire penală și a instanței de judecată penală), ea s-a făcut cu încălcarea legii comerciale așa cum s-a arătat anterior. De aceea, impozitul trebuie plătit.
S-a arătat că stabilirea împrejurării dacă încălcarea dispozițiilor art. 221 raportat la art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 de către cesionar a cauzat sau nu reclamantei un prejudiciu se înscrie în raporturile dintre reclamantă și cesionar, dar aceste raporturi nu fac obiectul cauzei.
2. Instanța de recurs
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC T. SRL Timiș.
a) motivele de recurs
în motivele de recurs s-a reluat descrierea situației de fapt expuse prin acțiune și s-a arătat că obligațiile fiscale trebuiau calculate prin raportare la contractul de cesiune părți sociale și la situația juridică existentă în momentul încheierii contractului.
A precizat că a dobândit părțile sociale la valoare nominală, conform mențiunilor din Registrul Comerțului care sunt opozabile terților și ca urmare nu trebuia să rețină impozit pe câștig, deoarece vânzătoarea nu a obținut un profit.
A mai arătat că nu a urmărit eludarea legii fiscale, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 15 din C. proc. fisc.
De asemenea, s-a susținut că potrivit sentinței penale din 24 noiembrie 2009 nici vânzătoarea părților sociale nu a urmărit eludarea legii fiscale și că plata eventualului impozit nu se mai poate face prin reținere la sursă, deoarece o astfel de reținere se poate face numai în momentul încheierii tranzacției.
b) analiza motivelor de recurs
înalta Curte examinând motivele de recurs, hotărârea primei instanțe, acțiunea și prevederile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat.
Recurenta-reclamantă SC T. SRL a încheiat cu numita T.V. un contract de cesiune părți sociale, la valoarea stabilită prin hotărârea din 7 ianuarie 2008 a asociatului unic al SC F.P. SRL.
Prin sentința nr. 21/CC din 3 martie 2009 a Tribunalului Timiș s-a constatat nulitatea absolută a art. 5 și art. 6 din hotărârea din 7 ianuarie 2008 privind majorarea capitalului social din rezerve.
în cazul nulității absolute a unui act, efectul constatării nulității absolute îl constituie desființarea actului juridic lovit de nulitate, nulitatea având caracter retroactiv începând cu data încheierii actului.
Astfel fiind, se consideră că actul nu a existat în circuitul civil.
în speță, prin constatarea nulității hotărârii asociatului unic de majorare a capitalului social, rezultă că părțile sociale trebuiau vândute la valoarea nominală anterioară majorării, iar diferența obținută reprezintă câștig care, potrivit art. 67 din C. fisc. se impozitează prin reținere la sursă.
într-adevăr, în baza art. 66 alin. (4) din C. fisc., determinarea câștigului se efectuează la data încheierii tranzacției, dar în cauza prezentă, actul care a stat la baza încheierii tranzacției a fost constat nul absolut, astfel că nulitatea intervine încă de la data încheierii tranzacției, motiv pentru care plata impozitului trebuie efectuată de cumpărătorul care are obligația legală de a reține și plăti impozitul.
Așa cum a arătat și prima instanță, raportul juridic dintre vânzător și cumpărător nu poate fi analizat în prezenta cauză, cumpărătorul având dreptul de a pretinde de la vânzător contravaloarea impozitului plătit către bugetul de stat.
c) soluția instanței de recurs
Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 din C. proc. civ., recursul s-a respins, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5220/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5210/2011. contencios → |
|---|
