ICCJ. Decizia nr. 5210/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Brașov solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziei din 9 noiembrie 2010 prin care pârâta a dispus suspendarea soluționării contestației administrative promovate împotriva deciziei de impunere din 10 august 2010, prin care a fost obligată la plata sumei de 524.209 RON, cu consecința reluării soluționării contestației.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat faptul că măsura adoptată de autoritatea pârâtă este nelegală, întrucât împrejurarea că aceasta din urmă a sesizat organul de urmărire penală în vederea efectuării de cercetări nu înseamnă că a probat acele indicii de săvârșire a unor infracțiuni determinante în soluționarea cauzei.
în întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, deoarece aspectele semnalate de autoritatea fiscală fac obiectul cercetărilor penale în dosarul aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov; ca atare, organul administrativ jurisdicțional nu se poate pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale.
Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 17 din 31 ianuarie 2011, a admis acțiunea reclamantei, a dispus anularea deciziei nr. 1595 din 9 noiembrie 2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la continuarea soluționării contestației administrative, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 1595 din 9 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, a fost suspendată soluționarea contestației administrative din 6 octombrie 2010 pentru suma imputată societății reclamante în valoare de 524.209 RON, în baza dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., până la rezolvarea laturii penale.
Controlul fiscal a început în luna septembrie 2007 și, în vederea efectuării unor controale încrucișate și obținerii unor informații, a fost suspendat la data de 30 octombrie 2007 și a fost reluat după 3 ani, adică în luna iulie 2010.
Facturile ce provin de la SC S.G. SRL și de la SC G.C. SRL sunt din anul 2003, iar cea de la SC B.C. SRL sunt din anul 2005.
Procesele-verbale întocmite de organele vamale sunt din anii 2005 și 2006, iar soluționarea contestațiilor formulate împotriva acestora este, conform susținerilor făcute de pârâtă în întâmpinare, suspendată până la finalizarea cercetărilor penale.
Ca urmare, la momentul întocmirii raportului de inspecție fiscală, adică august 2010, erau constatate neregularități pentru perioada 2003-2007, iar pentru unele dintre ele s-a recurs la suspendarea contractului pentru perioada de 3 ani.
Organul de control a procedat la sesizarea organului de cercetare penală, în sensul transmiterii procesului-verbal și a deciziei de impunere, în vederea "analizării dacă aspectele prezentate întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni".
Raportul de inspecție fiscală a fost întocmit cu expunerea opiniei organului de control cu privire la legalitatea operațiunilor contabile, fiind sancționate operațiunile privind TVA, prin respingerea la deducere și prin colectare suplimentare la deducere. Operațiunile contabile vizate au fost comunicate și organelor de cercetare penală, însă, odată cu transmiterea documentelor, nu s-a făcut referire la vreun indiciu al săvârșirii unei infracțiuni, ci doar au fost prezentate niște situații de fapt.
De asemenea, nu a fost motivată sau expusă în vreun fel nici înrâurirea hotărâtoare a constatării săvârșirii unei infracțiuni asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Operațiunile contabile apreciate ca fiind nelegale de către organul de control au fost sancționate, astfel că o eventuală săvârșire a unei infracțiuni de o persoană cu drepturi speciale din cadrul firmei controlate sau a societăților enumerate anterior nu poate conduce la aplicarea altor dispoziții legale ce reglementează deductibilitatea TVA.
în plus, organul de control a stabilit o stare de fapt fiscală ce privire la cele două procese-verbale întocmite de Direcția Regională Vamală Brașov, confirmarea sau nu a stării de fapt de către organul de urmărire penală nefiind o condiție a soluționării contestației.
în fine, prima instanță a arătat că are în vedere la adoptarea soluției și timpul scurs de la emiterea facturilor fiscale și a proceselor-verbale și până în prezent, precum și perioada în care inspecția fiscală a fost suspendată, contribuabilul verificat având dreptul la soluționarea unei cereri de rambursare TVA într-un termen rezonabil.
în opinia instanței, nu pot fi invocate prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din C. proc. fisc. în situația sesizării organului de urmărire penală, întrucât "o altă judecată" presupune derularea unei cercetări judecătorești și nu posibilitatea sesizării în viitor a instanței cu un rechizitoriu.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Brașov, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
în motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din C. proc. fisc.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
în cauză a fost probată existența dosarului pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, fapt care atestă că prima instanță nu a ținut seama de înrâurirea pe care urmează să o aibă cauza penală asupra celei civile.
Mai precis, instanța trebuia să observe faptul că prioritatea de soluționare o au organele penale care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al constatărilor efectuate, fapt ce atrage plata către bugetul de stat a obligațiilor stabilite prin decizia de impunere contestată, procedura administrativă urmând să fie reluată numai ulterior motivului care a determinat suspendarea.
Prevederile textului legal invocat mai sus se coroborează cu cele ale art. 108 alin. (1) din C. proc. fisc., potrivit căruia organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală.
Pentru acest motiv, în cazul în care actul administrativ-fiscal este contestat, organul de soluționare competent poate suspenda, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., prin decizie motivată, soluționarea cauzei în procedura administrativă până la soluționarea cauzei penale.
Ca atare, textele de lege invocate nu fac nicio precizare expresă a modului în care s-a început urmărirea penală, respectiv a factorului care a declanșat-o.
Totodată, recurenta a arătat faptul că organele de soluționare a contestației administrative au identificat suficiente elemente care să determine suspendarea soluționării fondului cauzei, astfel cum au fost expuse prin decizia contestată, până la pronunțarea unei soluții pe latura penală.
în fine, recurenta a susținut că, în speța de față, nu sunt aplicabile prevederile art. 274 din C. proc. civ., întrucât intimata nu a făcut dovada culpei sale procesuale în emiterea deciziei de impunere ce constituie act administrativ-fiscal.
Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 3041din C. proc. civ., înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Conform raportului de inspecție fiscală din 10 august 2010 întocmit de D.G.F.P. Brașov, în perioadele 27 septembrie 2007-30 octombrie 2007 și 19 iulie 2010-10 august 2010, intimata a fost supusă verificărilor ca urmare a cererii formulate de către societate de rambursare a sumei negative de TVA. Perioada verificată a fost 1 august 2002-31 iulie 2007.
Pentru determinarea stării de fapt fiscale a societății, organul de inspecție fiscală a solicitat efectuarea de controale încrucișate la 13 societăți comerciale emitente de facturi fiscale din valoarea cărora a fost dedusă TVA.
Ca urmare a faptului că TVA deductibilă aferentă facturilor emise de acești 13 furnizori a avut o pondere mare în totalul TVA deductibilă înregistrată de societate, inspecția fiscală parțială a fost suspendată până la primirea răspunsurilor privind controalele încrucișate.
în urma controalelor dispuse, s-a constatat faptul că documentele prezentate de intimată nu probează realitatea și legalitatea deductibilității TVA, înregistrată în evidențele contabile în baza facturilor emise de aceste societăți.
Prin decizia de impunere din 10 august 2010 emisă în baza raportului de inspecție fiscală anterior individualizat, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov au stabilit suplimentar TVA în valoare de 227.581 RON, au respins la rambursare TVA în valoare de 100.399 RON și au stabilit astfel TVA de plată în sumă de 127.182 RON și majorări de întârziere aferente acesteia în cuantum de 330.425 RON.
Prin adresa din 12 august 2010, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov au trasmis raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere mai sus indicate către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov pentru a analiza dacă aspectele consemnate în cuprinsul acestora întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de art. 8 alin. (1)-(3) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare; în cuprinsul adresei s-a precizat faptul că, în urma verificărilor efectuate, au rezultat informații care generează susceptibilități majore privind realitatea și legalitatea operațiunilor consemnate în facturile în speță.
Prin decizia nr. 1595 din 9 noiembrie 2010, recurenta-pârâtă a dispus suspendarea soluționării contestației administrative din 6 octombrie 2010 promovate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere din 10 august 2010, până la rezolvarea laturii penale, în raport de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din C. proc. fisc.
Conform acestui text legal, "Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă;
b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți."
înalta Curte apreciază că soluția adoptată prin decizia contestată în cauză este legală, în raport de următoarele argumente:
Organele de inspecție fiscală au sesizat organele de cercetare penală cu privire la aspectele constatate, iar aceste aspecte fac obiectul cercetărilor penale în dosarul aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov; ca atare, organul administrativ investit cu soluționarea recursului administrativ nu se poate pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale.
Prima instanță și-a motivat soluția în sensul că operațiunile contabile vizate au fost comunicate și organelor de cercetare penală, însă, odată cu transmiterea documentelor, nu s-a făcut referire la vreun indiciu al săvârșirii unei infracțiuni, ci doar au fost prezentate niște situații de fapt.
Or, înalta Curte constată că, în adresa din 12 august 2010, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov au făcut trimitere la infracțiunea prevăzută și sancționată de art. 8 alin. (1)-(3) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, judecătorul fondului a arătat faptul că nu a fost motivată sau expusă în vreun fel nici înrâurirea hotărâtoare a constatării săvârșirii unei infracțiuni asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Pe acest aspect, înalta Curte reține faptul că, în cuprinsul deciziei nr. 1595 din 9 noiembrie 2010, au fost prezentate în detaliu constatările făcute de către organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov și s-a arătat că între stabilirea obligațiilor bugetare consemnate prin decizia nr. 1012 din 10 august 2010 și stabilirea caracterului infracțional al faptei săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei. în plus, s-a susținut faptul că autoritatea investită cu analizarea contestației administrative nu se poate pronunța până la momentul finalizării cercetării penale, întrucât în speță se pune problema realității operațiunilor consemnate în facturile analizate.
Așadar, în raport de cele anterior prezentate, instanța de control judiciar apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din C. proc. fisc.
Pe cale de consecință, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, a admis recursul, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5209/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5207/2011. Contencios → |
|---|
