ICCJ. Decizia nr. 5224/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5224/2011
Dosar nr.5165/2/2010
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 291 din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 5165/2/2010, a fost emisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii K.H., U.E., K.M.M.M., B.K. şi D.E., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâta fiind obligată să desemneze evaluator în dosarul nr. 46935/CC, în termen de cinci zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 RON/zi de întârziere, în caz de neexecutare a obligaţiei în termen. Pârâta a mai fost obligată să emită Decizia titlu de despăgubire în termen de 15 zile de la întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul din Bucureşti, apartamente şi teren aferent. Instanţa a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. De asemenea, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei 1000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au dedus judecăţii refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a soluţiona dosarul de despăgubiri aferent Dispoziţiei nr. 8977 din 25 octombrie 2007, modificată prin Dispoziţia nr. 12508 din 18 martie 2010, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a unei măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, situate Bucureşti.
Din actele aflate la dosar rezultă că dosarul de despăgubiri al reclamanţilor a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. 46935/CC în luna aprilie 2010, fiind parcursă prima şi ce-a de-a doua etapă în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi anume etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor şi etapa analizării în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în Municipiul Bucureşti.
Autoritatea pârâtă a susţinut prin apărările formulate că următoarea etapă a evaluării este condiţionată de completarea dosarului cu unele documente justificative, dar din înscrisurile administrate în cauză, nu rezultă că pârâta ar fi pus în vedere reclamanţilor să completeze dosarul cu vreun act.
Se constată că, de la data înregistrării dosarului (prima etapă) şi anume în luna aprilie 2010 şi până la data soluţionării cauzei, a trecut un interval de 9 luni, iar în această perioadă pârâta nu a dispus transmiterea dosarului la un evaluator, deşi pentru ce-a de-a doua etapă a fost necesar un interval de cel mult 6 luni de la data înregistrării dosarului nr. 46935/CC.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat refuzul nejustificat de soluţionare a notificării în privinţa celei de-a treia etape în procedura administrativă, considerând încheiată cea de a doua etapă şi va obliga pârâta să transmită dosarul unui evaluator în termen de 5 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancţiunea unor penalităţi de 100 RON/zi de întârziere în caz de neexecutare a obligaţiei.
Având în vedere că obligaţia de emitere a titlului de despăgubire revine tot autorităţii pârâte, Curtea a obligat pârâta ca în termen de 15 zile de la data întocmirii raportului de evaluare să emită dispoziţia titlu de despăgubire.
Termenul de 15 zile de la data întocmirii raportului de evaluare va începe să curgă după ce părţile au luat cunoştinţă de raport, au formulat eventuale obiecţiuni, iar evaluatorul desemnat a răspuns acestor obiecţiuni, cuprinzând şi eventuala situaţie de retrimitere a dosarului spre reevaluare.
Cu privire la celelalte solicitări ale reclamanţilor se constată că acţiunea este neîntemeiată.
Pârâta nu poate fi obligată alături de evaluator sau alături de societatea de evaluatori să întocmească raportul, întrucât legea nu prevede asemenea atribuţii pentru comisie.
Referitor la obligarea pârâtei la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie pe zi de întârziere, Curtea a constatat că această sancţiune este prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa de executare a unei hotărâri judecătoreşti, astfel că, aceasta nu poate fi dispusă înainte de a se constata refuzul de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, manifestat de către autoritatea obligată.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esenţă, că procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape, dosarele fiind transmise spre evaluare în ordinea înregistrării lor, potrivit Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, aspecte de care trebuie să se ţină seama şi în cazul dosarului reclamantelor, pentru a se respecta şi în acest caz egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, care au dosare la Secretariatul Comisiei Centrale. În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere, trebuie să se facă dovada condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii Comisiei Centrale, potrivit art. 1869 C. civ., or, în cazul de faţă, nu s-a dovedit existenţa şi întinderea prejudiciului, cum de altfel nu s-a dovedit nici vinovăţia pârâtei. În raport de prevederile art. 5802 şi 5803 C. proc. civ., a mai arătat pârâta, obligarea la desemnarea unui evaluator sub sancţiunea de plată a unei penalităţi per zi de întârziere este inadmisibilă. În fine, a arătat pârâta, Comisia reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că nu poate fi obligată în nume propriu la plata cheltuielilor de judecată, pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-ar fi impus reducerea onorariului avocaţial, în raport de obiectul pricinii şi a muncii îndeplinite de avocat.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, precum şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Deşi, Legea nr. 247/2005 nu prevede în Titlul VII un termen de soluţionare a dosarelor, soluţionarea cererilor persoanelor îndreptăţite trebuie să se producă în consonanţă cu principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cazul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege, dar şi regula după care dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării la Comisie, potrivit Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, care nu poate fi ignorată de pârâtă, şi nu în ultimul rând numărul mare de cauze aflate în procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, constituie criterii de apreciere a termenului rezonabil, despre care reclamantele susţin că nu a fost respectat în cazul lor, pentru a determina în fiecare situaţie în parte dacă este vorba de conduita arbitrară sau de pasivitate a autorităţii publice cu competenţe în materie, în aşa fel încât să se stabilească dacă pârâta este responsabilă de „refuzul nejustificat" de soluţionare a cererilor cu care a fost învestită, în sensul în care acest concept este definit în art. 2, lit. i) din Legea nr. 554/2004, cum în prezenta cauză a reţinut prima instanţă.
Or, în speţă, raportat la datele concrete ale cauzei, în condiţiile în care calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri a reclamantelor a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 125028 din 18 martie 2010, înregistrată la Comisia Centrală în aprilie 2010, faţă de data la care a fost sesizată instanţa de judecată, 10 iunie 2010, la nici trei luni de la înregistrarea dosarului la Comisie, şi faţă de data pronunţării instanţei de fond, 10 ianuarie 2011, nu se poate susţine că ar fi vorba de un interval nerezonabil de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv.
Această concluzie se impune cu evidenţă şi având în vedere că, în intervalul de timp scurs de la data sesizării Comisiei Centrale, aceasta a analizat deja dosarul reclamantelor şi a procedat la controlul de legalitate al dispoziţiei nr. 12508 din 18 martie 2010, sub aspectul verificării respingerii cererilor de restituire în natură, urmând ca dosarul să fie transmis la un evaluator.
În aceste condiţii, hotărârea primei instanţe prin care pârâta a fost obligată să transmită dosarul evaluatorului sub sancţiunea unei penalităţi pe zi de întârziere, precum şi să emită titlul de despăgubire, cu cheltuieli de judecată, este nelegală, astfel că, potrivit art. 312 alin. (1), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge în tot acţiunea reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 291 din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge în tot acţiunea reclamanţilor K.H. U.E., K.M.M.M., B.K. şi D.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5208/2011. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 5233/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
