ICCJ. Decizia nr. 5256/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5256/2011
Dosar nr. 7358/2/2010
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 august 2010, reclamanta SC P. SA Bucureşti a solicitat anularea deciziei de impunere din 20 octombrie 2009, a raportului de inspecţie fiscală din 20 octombrie 2009 şi a deciziei din 4 mai 2010 de soluţionare a contestaţiei, acte întocmite de pârâtul Inspectorul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti şi obligarea pârâtului să restituie sumele achitate conform ordinelor de plată nr. X şi nr. Y din 12 noiembrie 2009 în baza acestor acte nelegale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative atacate, pârâtul a calculat pentru perioada ianuarie 2006–mai 2009 comisionul în procent de 0,75% din fondul de salarii şi a stabilit obligaţia sa de plată pentru suma de 661.753 RON, reprezentând diferenţa faţă de comisionul achitat în procent de 0,25%, cu majorări de întârziere aferente în sumă de 510.303 RON.
Pentru perioada supusă verificării, reclamanta a arătat că a plătit în mod corect comisionul în procent de 0,25% din fondul lunar de salarii pentru serviciile inspectoratului teritorial de muncă de verificare şi de certificare a legalităţii înregistrărilor în cărţile de muncă, dat fiind că acestea au fost efectuate cu personalul propriu şi în consecinţă, nu era datorat comisionul în procent de 0,75% prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 130/1999, republicată pentru prestarea serviciilor de păstrare şi completare a carnetelor de muncă.
De altfel, s-a învederat că, nerespectarea prevederilor privind aprobarea anuală acordată angajatorilor de a păstra şi completa carnetele de muncă la sediul lor, se sancţionează contravenţional sau, după caz, administrativ–disciplinar în condiţiile legii, iar nu prin plata comisioanelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 130/1999, care au altă natură juridică decât aceea a sancţiunilor administrative.
Reclamanta a considerat că situaţia de fapt constatată cu ocazia controlului nu poate fundamenta dreptul autorităţii pârâte de a stabili, pretinde şi încasa retroactiv diferenţele de comision suplimentar de la 0,25% la 0,75% din fondul lunar de salarii, deoarece în perioada ianuarie 2006–mai 2009 aceasta nu a prestat servicii de depozitare şi completare a carnetelor de muncă pentru angajaţii săi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1062 din 14 februarie 2011, prin care a admis acţiunea, a anulat decizia de impunere din 20 octombrie 2009, raportul de inspecţie fiscală din 20 octombrie 2009 şi decizia din 4 mai 2010 întocmite de pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 1.170.823 RON şi să-i achite cheltuielile de judecată în sumă de 14.296,45 RON.
Instanţa de fond a reţinut că, pentru perioada ianuarie 2006–mai 2009, pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti nu a prestat serviciile prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 130/1999 republicată, pe care s-au întemeiat actele de control întocmite şi în consecinţă, nefiind dovedită prestaţia efectivă a serviciului de păstrare şi completare a carnetelor de muncă, nu este datorat comisionul de 0,75% din fondul lunar de salarii al reclamantei.
În perioada respectivă, s-a reţinut că societatea reclamantă a păstrat şi completat cărţile de muncă, achitând cu regularitate comisionul de 0,25% din fondul lunar de salarii pentru serviciile de verificare şi certificare de către inspectoratul pârât, fără prejudicierea salariaţilor sau lezarea interesului public general asociat supravegherii raporturilor de muncă şi drepturilor salariale.
Nerespectarea de către reclamantă, în calitate de angajator, în perioada ianuarie 2006-iunie 2009, a obligaţiei generale prevăzute de art. 2 din Legea nr. 130/1999, republicată, privind depunerea şi păstrarea cărţilor de muncă la inspectoratul teritorial de muncă, în lipsa unei autorizaţii valabile şi reînnoite anual pentru păstrarea şi operarea cărţilor de muncă la sediul societăţii, a fost considerată de instanţa de fond ca având cel mult semnificaţia unei fapte contravenţionale sancţionate în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din aceeaşi lege.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 5 din Legea nr. 130/1999, republicată, anulând actele de control întocmite pentru diferenţa de comision datorat de la 0,25% la 0,75% din fondul lunar de salarii pentru perioada ianuarie 2006–august 2009, în care intimata a păstrat şi completat carnetele de muncă, fără a avea aprobarea prevăzută în Ordinul nr. 747/1999 al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale pentru ca operaţiunile de păstrare şi completare a carnetelor de muncă să fie efectuate de angajatori.
În conformitate cu prevederile acestui ordin, recurenta a arătat că, aprobarea pentru ca operaţiunile de păstrare şi completare a carnetelor de muncă să fie efectuate de angajatori se dă cu titlu de excepţie de către inspectoratele teritoriale de muncă, după o prealabilă verificare, din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor legale privind ţinerea corectă a evidenţei muncii prestate de angajaţii cu contract individual de muncă. Aprobarea respectivă se dă pentru fiecare an calendaristic , fiind însoţită de angajamentul scris al angajatorului de a respecta prevederile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, iar personalul angajatorului, care prestează activitatea de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetelor de muncă, va fi testat şi confirmat de inspectoratul teritorial de muncă.
Legalitatea actelor de control contestate a fost susţinută de recurentă şi faţă de decizia din 14 august 2009, prin care Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi Bucureşti a stabilit obligaţia sa de a lua măsuri pentru extinderea verificărilor în vederea identificării tuturor agenţilor economici care au achitat un comision de 0,25% în loc de 0,75%, urmând a se proceda la recuperarea creanţelor în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 130/1999, republicată.
Recurenta a precizat că nu se poate reţine existenţa unei duble sancţiuni, întrucât amenda contravenţională prevăzută de art. 7 din Legea nr. 130/1999, republicată, nu poate fi confundată cu diferenţa de comision datorată conform dispoziţiilor art. 5 din aceeaşi lege, astfel că, instanţa de fond a considerat greşit ca fiind întemeiată apărarea formulată în acest sens prin cererea de chemare în judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
În perioada ianuarie 2006–august 2009, intimata - reclamantă SC P. SA Bucureşti a constituit şi a virat comisionul datorat Inspectoratului Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti în procent de 0,25% din fondul lunar de salarii, iar prin decizia de impunere din 20 octombrie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 20 octombrie 2009, menţinute de către inspectoratul recurent prin decizia din 4 mai 2010, a fost stabilită obligaţia de plată pentru diferenţa de comision de la 0,25% la 0,75%, calculată pentru perioada verificată în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 130/1999, republicată, cu majorările de întârziere aferente.
Conform acestor prevederi legale, inspectoratele teritoriale de muncă percep un comision stabilit la 0,75% din fondul lunar de salarii, angajatorilor cărora le păstrează şi le completează carnetele de muncă.
Comisionul de 0,25% din fondul lunar de salarii a fost prevăzut în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1999, republicată, numai în cazul angajatorilor cărora inspectoratele de muncă le prestează serviciile constând în verificarea şi certificarea legalităţii înregistrărilor efectuate de aceştia.
Plata comisionului de 0,25% din fondul lunar de salarii este condiţionată, conform prevederilor art. 3 din aceeaşi lege, de aprobarea dată de inspectoratele teritoriale de muncă angajatorilor de a efectua operaţiunile de păstrarea şi completare a carnetelor de muncă.
La pct. 12 din anexa nr. 2 a Ordinului nr. 747/1999 emis de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale s-a prevăzut expres că, aprobarea ca operaţiunile de păstrare şi completare a carnetelor de muncă să fie efectuate de către angajatori se dă cu titlu de excepţie de inspectoratele teritoriale de muncă, după o prealabilă verificare, din care să rezulte că aceştia îndeplinesc condiţiile legale privind ţinerea corectă a evidenţei muncii prestate de angajaţii cu contract individual de muncă.
Prin aceeaşi reglementare s-a stabilit că, aprobarea se dă pentru fiecare an calendaristic şi va fi însoţită de angajamentul scris al angajatorului de a respecta prevederile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, iar personalul angajatorului, care prestează activitatea de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetelor de muncă, va fi testat şi confirmat de inspectoratul teritorial de muncă.
Instanţa de fond a interpretat greşit toate aceste prevederi legale, considerând fără temei că intimata–reclamantă nu datorează diferenţa de comision de la 0,25% la 0,75% din fondul lunar de salarii, deşi în perioada supusă verificării prin actele deduse judecăţii, nu a avut aprobarea să efectueze operaţiunile de păstrare şi completare a carnetelor de muncă.
În lipsa acestei aprobări, intimata–reclamantă nu poate beneficia de facilitatea fiscală privind comisionul în cotă de 0,25% prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 130/1999, republicată, astfel că în mod eronat a fost exonerată de obligaţia de a plăti diferenţa de comision calculată prin actele de control întocmite de autoritatea recurentă.
De altfel, aceste acte au fost emise în executarea măsurilor dispuse prin procesul–verbal din 17 iulie 2009 şi decizia din 14 august 2009 ale Curţii de Conturi a României, Camera de Conturi Bucureşti, prin care s-a constatat că mai mulţi agenţi economici au plătit comision în cotă de 0,25%, fără însă a avea aprobarea dată în condiţiile legii pentru păstrarea şi completarea cărţilor de muncă la sediul angajatorului, iar Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti nu a efectuat o inspecţie fiscală, în vederea stabilirii şi perceperii comisionului legal datorat, până la verificarea auditorilor publici externi cu privire la abaterile de la legalitate şi regularitate.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat în mod greşit nelegalitatea actelor administrative atacate şi a dispus anularea lor pentru considerente care nu corespund situaţiei de fapt în cauză şi nici prevederilor legale aplicate pentru stabilirea obligaţiei de plată a diferenţei de comision în sumă de 660.520 RON, cu majorările de întârziere aferente în sumă de 510.330 RON.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că neplata de către agentul economic a comisionului de 0,75% din fondul lunar de salarii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 130/1999, republicată, nu poate determina obligaţia de plată pentru debitele restante, fiind sancţionată contravenţional sau disciplinar, conform prevederilor art. 7 din aceeaşi lege.
Răspunderea fiscală a agentului economic are alt temei juridic decât răspunderea contravenţională sau disciplinară şi în consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei duble sancţiuni pentru aceeaşi faptă, cum neîntemeiat s-a invocat prin acţiune.
Pentru considerentele care au fost expuse , în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare Înalta Curte va admite prezentul recurs şi va modifica hotărârea primei instanţe, în sensul că, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA Bucureşti
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1062 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică hotărârea atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA Bucureşti, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5255/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5257/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
