ICCJ. Decizia nr. 5316/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin Decizia nr. 1617 din 17 martie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva sentinței nr. 127 din 20 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunța soluția contestată, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind nefondat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reținând că, în raport cu obiectul pricinii deduse judecății și cu susținerile și apărările părților, instanța de fond a realizat, prin considerentele hotărârii, o motivare în fapt și în drept corespunzătoare, care satisface, în esență, cerințele prevederilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Al doilea motiv de recurs, prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost apreciat ca fiind neîntemeiat de înalta Curte, care a constatat că, prin Hotărârea nr. 2/2007, adoptată de Congresul U.N.E.J., a fost modificat Statutul acestei uniuni care a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001, în sensul că a fost completat cu Anexa privind cheltuielile de executare silită.
De asemenea, instanța de recurs a reținut că, prin Ordinul nr. 2550/C/2006 emis de Ministrul Justiției, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2006, au fost aprobate onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești.
în acest context și față de dispozițiile art. 31 și ale art. 37 din Legea nr. 188/2000, instanța de control judiciar a apreciat că argumentația recurentului-reclamant pornește de la o premisă greșită, potrivit căreia Hotărârea nr. 2/2007 ar avea ca obiect stabilirea onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești, ignorându-se că obiectul acestei hotărâri îl constituie modificarea Statutului U.N.E.J., prin completarea acestuia cu anexa privind cheltuielile de executare silită, astfel încât, ținând cont de principiul paralelismului de competențe și cel al similitudinii actelor juridice, rezultă că, prin hotărâre, Congresul U.N.E.J. poate și modifica, respectiv, completa Statutul uniunii.
împotriva deciziei nr. 1617 din data de 17 martie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a exercitat calea de atac a contestației în anulare S.A., motivându-se că instanța de recurs nu a analizat motivul doi de recurs, prin care s-a relevat, relativ la legalitatea actului administrativ atacat, că judecătorul fondului nu a examinat susținerile reclamantului în sensul că aceasta nu are temei legal și că este rezultatul unui exces de putere.
Este mai mult decât evident, a învederat contestatorul, că în esență, prin motivul doi de recurs, a susținut că nu este de domeniul Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, să stabilească alte taxe și tarife privind executarea silită, iar instanța de recurs s-a referit în considerentele deciziei atacate la abilitarea Congresului Extraordinar al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești de a modifica Statutul Uniunii.
A mai precizat contestatorul că nu avea cum să susțină că această abilitare nu este dată de Legea nr. 188/2000, numai că ea nu se referă și la stabilirea altor taxe și tarife privind executarea silită care, așa cum arată și considerentele instanței de recurs "stabilirea onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești reprezintă o prerogativă exclusivă a ministrului justiției".
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anularea deciziei nr. 1617 din 17 martie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, formulată de contestatorul S.A.
Contestația în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificarea sau de casare". Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs. Nu orice hotărâre a instanței de recurs poate forme obiectul contestației în anulare speciale, ci numai aceea prin care s-a soluționat recursul, anume decizia pronunțată în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului, nu și decizia dată în fond de instanța de recurs după casarea cu reținere.
Motivele contestației în anulare speciale sunt expres și limitativ prevăzute de lege, textul art. 318 C. proc. civ. fiind de strictă interpretare. Pe cale de consecință, motivele contestației în anulare speciale nu pot fi extinse prin analogie la alte situații decât cele vizate în mod expres de art. 318 din cod, pentru că, în caz contrar, s-ar deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.
în condițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare specială poate fi formulată atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Pentru motivul menționat, contestația în anulare este admisibilă numai dacă recursul a fost respins sau admis în parte, iar omisiunea există numai atunci când în mod real instanța de recurs nu a discutat, prin decizia sa, motivul de modificare sau de casare formulat de recurent, nu și în cazul în care instanța de recurs, procedând la sistematizarea motivelor și constatând că între acestea există o legătură logică, le-a examinat împreună, fără a răspunde punct cu punct motivelor invocate. Pe de altă parte, se constată că textul art. 318 teza a II-a din Codul de procedură se referă expres la "motivele de modificare sau de casare", și nu la argumente, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivelor. In plus, pentru a fi admisibilă contestația în anulare, instanța de recurs trebuie să nu fi examinat un anume motiv, această condiție nefiind îndeplinită atunci când instanța în discuție a examinat motivul, dar nu l-a însușit, nu l-a considerat întemeiat.
Se constată, din examinarea dosarului al înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, că instanța de control judiciar, prin considerentele deciziei nr. 1617 din 17 martie 2011, a răspuns, în condițiile legii, tuturor motivelor care au fundamentat calea extraordinară de atac a recursului, inclusiv motivului de recurs referitor la neexaminarea de către judecătorul fondului a susținerilor reclamantului referitoare la faptul că actul administrativ contestat pe calea contenciosului administrativ, anume Hotărârea nr. 2 din 17 februarie 2007 adoptată de Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, nu are ternei legal și este rezultatul unui exces de putere.
Astfel, instanța de recurs, circumscriind această critică a recurentului motivului de modificare prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., a reținut că nu sunt întemeiate susținerile reclamantului privitoare la nelegalitatea actului administrativ atacat, pe temeiul următoarelor considerente: potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul Justiției, cu consultarea Consiliului U.N.E.J., de unde rezultă, în mod neechivoc, faptul că stabilirea onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești reprezintă o prerogativă exclusivă a ministrului Justiției, care este obligat să consulte, în prealabil, Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești ; or, în cauză, argumentația recurentului-reclamant pornește de la o premisă greșită, potrivit căreia Hotărârea nr. 2/2007 ar avea ca obiect stabilirea onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești, ignorându-se că obiectul acestei hotărâri îl constituie modificarea Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, prin completarea acestuia cu anexa privind cheltuielile de executare silită; potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000, Congresul U.N.E.J. are atribuția să adopte Statutul uniunii și pe cel al Casei de asigurări, prin hotărâre care este obligatorie pentru toți membrii acesteia; or, având în vedere principiul paralelismului de competențe și cel al similitudinii actelor juridice, rezultă că, prin hotărâre, Congresul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești poate și modifica, respectiv, completa Statutul uniunii.
împrejurarea că instanța de recurs nu a răspuns, în detaliu, tuturor "argumentelor" utilizate de recurent în susținerea motivului doi din cererea de recurs, ce tindea la modificarea sentinței nr. 127 din 20 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, nu poate fi asimilată cu ipoteza omisiunii examinării unui motiv de recurs, nefiind astfel operant în cauză motivul contestației în anulare speciale prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care este de strictă interpretare și aplicare.
în raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întrunite în litigiu condițiile de admisibilitate ale căii extraordinare de atac de retractare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., s-a dispune, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare formulată de S.A. împotriva deciziei nr. 1617 din 17 martie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5369/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5308/2011. Contencios → |
|---|
