ICCJ. Decizia nr. 5369/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Circumstanțele cauzei.
1. Obiectul excepției de nelegalitate și cadrul procesual.
Prin sentința nr. 16035 din 11 octombrie 2010, Judecătoria Craiova, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, a respins excepția de nelegalitate a art. 14 al Dispoziției nr. 31 din 15 iunie 2011 a Directorului General CN C.F.R. SA, ca inadmisibilă.
Totodată, Judecătoria Craiova, a admis acțiunea privind pe reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu pârâții CN C.F.R. SA - Sucursala Regională C.F.R. Craiova, S.E.N. și CN C.F.R. SA București și a anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. 9 din 3 decembrie 2003, încheiat între CN C.F.R. SA și pârâtul S.E.N.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul S.E.N., considerând-o netemeinică și nelegală.
Prin încheierea din data de 08 aprilie 2011, Tribunalul Dolj, a înaintat dosarul spre soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 14 a Dispoziției nr. 31/1999, emisă de Directorul General al CN C.F.R. SA către Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, și a suspendat cauza conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate.
2. Hotărârea primei instanțe.
Curtea de Apel Craiova, prin sentința nr. 323 din 15 iunie 2011 a admis excepția de nelegalitate formulată de petentul S.E.N., împotriva intimatelor Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, CN C.F.R. SA - Sucursala Regională C.F.R. Craiova, CN C.F.R. SA București, prin Director General și a constatat nelegalitatea art. 14 din Dispoziția 31/1999 a Directorul General al Companiei de Căi Ferate București C.F.R. SA.
Referitor la caracterul actului administrativ atacat, prima instanță a constatat că actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă este un act administrativ unilateral cu caracter normativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conținând reglementări cu caracter de principiu care se aplică unui număr nedeterminat de persoane ce se încadrează într-o anumită ipoteză juridică, în speță având aplicabilitate la nivelul întregii Companii.
în ceea ce privește excepția de inadmisibilității excepției de nelegalitate, rezultată din faptul că CN C.F.R. SA nu este o autoritate publică, instanța de fond a apreciat că aceasta este nefondată întrucât, conform art. 4 din H.G. nr. 584/1998, societatea desfășoară activități de interes național, în scopul realizării transportului feroviar public.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prevederile art. 14 din Dispoziția nr. 31/1999 a CN C.F.R. SA privind gestionarea, administrarea, utilizarea și valorificarea fondului de locuințe C.F.R, intră în contradicție cu dispozițiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, în conformitate cu care vânzarea locuințelor supuse acestui act normativ se face fără restricții privind deținerea în proprietate a unei a doua locuințe.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că articolul cu privire la care se invocă excepția de nelegalitate intră în contradicție și cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992, prin care este instituită o excepție de la regula vânzării locuințelor în ceea ce privește cumpărarea locuinței cu plata prețului în rate pentru persoanele care, în familia lor, au o altă locuință proprietate personală, fără a fi prevăzută o astfel de excepție și în ceea ce privește cea de-a doua modalitate de vânzare, respectiv vânzarea cu plata integrală a prețului (art. 11 alin. (3) din lege).
Concluzionând, instanța de fond a constatat că un act normativ cu forță juridică inferioară cum este Dispoziția Directorului General al CN C.F.R. SA, dat în aplicarea Decretului Lege nr. 61/1990, nu poate crea alte excepții decât cele prevăzute de actul normativ cu forță juridică superioară și nu poate extinde aplicarea excepțiilor prevăzute atât de Decretul Lege nr. 61/1990, cât și de Legea nr. 85/1992 la alte situații decât cele expres prevăzute.
în fine, prima instanță a constat că, în condițiile în care, în cele două acte normative cu forță juridică superioară celui supus cenzurii în prezenta speță, nu este prevăzută expres o excepție de la regula vânzării imobilelor, iar art. 53 alin. (4) din Legea nr. 114/1996 prevede posibilitatea vânzării fără a fi condiționată de nedeținerea unei a doua locuințe, inserarea unei astfel de excepții în Dispoziția atacată este afectată de nelegalitate.
3. Recursul exercitat în cauză,
împotriva acestei sentințe, a formulat recurs pârâtă CN C.F.R. SA reprezentată de Sucursala Regională de C.F.R. Craiova, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii excepției de nelegalitate, ca nefondată.
în motivarea căii de atac, recurenta - pârâta a arătat, pe de o parte, că instanța a admis excepția de nelegalitate fără a ține seama de împrejurarea că Dispoziția nr. 31/1999 nu constituie un act administrativ, emis de autoritate publică, ci este un act intern care reglementează vânzarea de locuințe C.F.R., iar CN C.F.R. SA este o societate ce are ca activitate principală gestionarea infrastructurii feroviare și punerea acesteia la dispoziția operatorilor feroviari.
Pe de altă parte, a arătat că Dispoziția nr. 31/1999 nu conține reglementări cu caracter de principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, nefiind act administrativ cu caracter normativ conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, recurenta - pârâtă a arătat că dispoziția nu creează nici o situație de excepție referitoare la aplicabilitatea Decretului - Lege nr. 61/1990 sau Legii nr. 85/1992.
4. Apărările intimaților.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - reclamant S.E.N. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că Dispoziția nr. 31/1999 a Directorului General al CN C.F.R. SA contravine celor două acte normative (D.L. 61/1990 și Legea nr. 85/1992) care stabilesc condițiile generale pentru cumpărarea locuințelor construite din fondurile statului, fără a institui interdicția cumpărării locuinței pentru chiriașul care mai deține o altă proprietate, singura restricție fiind aceea a plății prețului, ce trebuie făcută în momentul încheierii contractului, iar nu în rate sau cu credit.
Cât privește natura juridică a dispoziției și a emitentului ei, intimatul - reclamant a arătat că Legea nr. 554/2004 asimilează autorităților publice și structurile private care prestează servicii publice,în baza legii sau printr-o autorizare dată de administrația publică competentă și că, având toate caracterele unui act administrativ, dispoziția poate forma obiectul excepției de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea contenciosului administrativ.
Ceilalți intimați nu au formulat întâmpinări potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
II. Considerentele înaltei Curți, asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - pârâtă și de prevederile art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
1. Argumente de fapt și de drept relevante.
Excepția de nelegalitate cu care a fost învestită curtea de apel, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, are ca obiect prevederile art. 14 din Dispoziția nr. 31 din 15 iunie 1999, privind gestionarea, administrarea, utilizarea și valorificarea fondului de locuințe C.F.R., emisă de directorul general al CN C.F.R. SA.
Textul vizat are următorul conținut:
"Nu pot compara locuințe de serviciu acele persoane care împreună cu familia lor dețin o locuință proprietate personală, precum și aceia care au înstrăinat o locuință deținută și cumpărată în condițiile D.L. nr. 61/1990 și Legii nr. 85/1992. Prin familie se înțelege soțul, soția, copiii, precum și părinții soților ce locuiesc și gospodăresc împreună".
Instanța de control judiciar constată întemeiată concluzia la care a ajuns judecătorul fondului în sensul că recurenta - pârâtă, deși organizată sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni, este asimilată unei autorități publice potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) teza finală din Legea nr. 554/2004, pentru că este autorizată să desfășoare activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public și al satisfacerii nevoilor de apărare a țării.
De asemenea, prima instanță a reținut corect că dispoziția are natura juridică a unui act administrativ cu caracter normativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind o manifestare de voință a unei autorități publice, în regim de putere publică și cu scopul de a reglementa, prin norme abstracte, ale căror destinatari nu sunt individualizați, modul de gestionare, administrare, utilizare și valorificare a patrimoniului locativ al CN C.F.R. SA.
în jurisprudența constată a înaltei Curți, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a fost interpretat în sensul că excepția de nelegalitate este admisibilă și pentru actele administrative cu caracter normativ, astfel încât acest mijloc de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor, în condițiile în care actele de acest tip pot fi atacate oricând și pe cale directă, potrivit art. 11 alin. (4) din aceeași lege.
Prin urmare, și din această perspectivă, concluzia primei instanțe este justă.
Sentința este însă criticabilă în ceea ce privește dezlegarea "fondului" excepției de nelegalitate, a constatării unei contrarietăți a dispoziției cu prevederile actelor normative cu forță juridică superioară în aplicarea cărora a fost emisă.
în acest sens, Curtea, constată că Legea nr. 85/1992, indicată ca temei în preambulul dispoziției, instituie, prin art. 7 alin. (8), competența consiliilor de administrație, respectiv a conducerii unităților economice sau bugetare de a stabili" modul de administrare și eventuala înstrăinare" a locuințelor de serviciu construite din fonduri proprii. Legiuitorul a conferit, așadar, acestor entități un drept de apreciere în a stabili propriile reguli de administrare și valorificare a locuințelor de serviciu, reguli care nu se limitează la condițiile generale statuate prin prevederile legale reținute în motivarea sentinței și invocate în întâmpinarea intimatului - reclamant.
Or, privită din această perspectivă, norma administrativă atacată nu reflectă o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele prezentate, înalta Curte, a admis recursul formulat potrivit art. 4 alin. (3) din legea nr. 554/2004 și, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a modificat sentința în sensul respingerii excepției de nelegalitate ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5418/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5316/2011. Contencios → |
|---|
