ICCJ. Decizia nr. 539/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 539/2011
Dosar nr. 136/54/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 90 din data de 22 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de către reclamanta SC N.C.R. SRL în contradictoriu cu Administraţia Fondului pentru Mediu, a anulat în totalitate Decizia nr. 68 din 8 noiembrie 2006 şi în parte Decizia de impunere nr. 10092 din 1 septembrie 2006 emise de către pârâtă, precum şi raportul de inspecţie 1 septembrie 2006, în sensul menţinerii obligării reclamantei la plata sumei de 35.487 lei, a constatat că suma restantă a fost achitată şi a obligat reclamanta la plata sumei de 34.600 lei reprezentând accesorii aferente sumei de 35.487 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în urma unei inspecţii generale efectuate de către reprezentanţii Administraţiei Fondului pentru Mediu, privind modul de evidenţiere, calcul şi virare a obligaţiilor faţă de bugetul fondului pentru mediu pentru perioada 29 iunie 2001 – 31 decembrie 2005, s-a constatat că reclamanta nu a depus declaraţiile privind obligaţiile la fondul de mediu şi nu a efectuat plăţi la acest buget, situaţie în care aceasta datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, debitul având un cuantum total de 635.244 RON.
Împotriva raportului de inspecţie fiscală reclamanta a exercitat calea plângerii prealabile, respectiv a contestaţiei care, prin Decizia nr. 68/2006 a fost respinsă, condiţii în care reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 322 din 30 noiembrie 2007, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC N.C.R. SRL, a anulat Decizia nr. 68 din 8 noiembrie 2006 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu, raportul de inspecţie fiscală din 1 septembrie 2006 şi Decizia de impunere nr. 100982 din 1 septembrie 2006, în parte, în sensul că a fost menţinută obligarea reclamantei la plata sumei de 35.487 lei, precum şi a majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente acestei sume, calculate începând cu data de 3 ianuarie 2006.
Împotriva acestei sentinţe a exercitat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât prima instanţă a reţinut în mod greşit concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, iar pentru determinarea caracterului creanţei ce se datorează la bugetul Fondului de mediu, s-a dat o interpretare eronată a actelor normative aplicabile în cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3511 din 15 octombrie 2008, a admis recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că prin stabilirea în sarcina reclamantei a majorărilor şi penalităţilor de întârziere pentru perioada anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 96/2005, pârâta a adăugat la lege, întrucât sub imperiul Legii nr. 73/2000, contribuţia pentru fondul de mediu nu făcea parte din categoria creanţelor bugetare.
S-a mai reţinut că pentru determinarea sumei totale datorată de reclamantă este necesară completarea raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, în sensul calculării accesoriilor datorate pentru plata cu întârziere a contribuţiei pentru mediu, raportat la momentul în care au luat naştere respectivele drepturi de creanţă.
Rejudecând cauza, în raport de dezlegările date de instanţa de recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., în considerentele sentinţei în prezent recurate, instanţa de fond a stabilit, potrivit suplimentului raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea facturilor de aprovizionare cu deşeuri feroase şi neferoase de la furnizorii care nu deţineau autorizaţii de colectare sau valorificare pe perioada iunie 2002 - decembrie 2005 ca fiind de 9.431.027 lei, cota de 3 % datorată ridicându-se la 282 .926 lei din care reclamanta a achitat în perioada iunie 2002 - decembrie 2005 suma de 247.439 lei, iar în data de 3 septembrie 2008 prin ordin de plată aflat la fila 31 din dosarul de recurs a fost achitată şi diferenţa de 35.487 lei.
Curtea de Apel a arătat că pârâta nu a contestat cuantumul cotei de contribuţie de 3 % - 282.926 lei, din care la data întocmirii raportului de control era restantă suma de 35.487 lei, sumă ce a fost achitată de către reclamantă la data de 3 septembrie 2010.
A mai stabilit instanţa de fond că, în raport de natura juridică a contribuţiei de 3 % datorată fondului de mediu, dată în lumina delegărilor deciziei instanţei de control judiciar, în recurs, valoarea accesoriilor datorate ca urmare a plăţii cu întârziere a valorii integrale a contribuţiei de 3 % datorată de reclamantă este de 34.600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 3 septembrie 2008 (data achitării integrale a contribuţiei), sumă pe care reclamanta are obligaţia de a o plăti.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. recurenta a arătat în esenţă:
- Cu prilejul rejudecării cauzei, instanţa de fond nu a ţinut seama de indicaţia instanţei supreme în sensul refacerii obiectivului nr. 1. Astfel, se arată că expertul desemnat a soluţionat în mod greşit obiectivul nr. 1 deoarece, în fapt, este vorba de două contribuţii distincte: există o contribuţie calculată la venituri (27 iunie 2002 – 2 octombrie 2003) şi o contribuţie calculată la achiziţie (stopaj la bursă, 3 octombrie 2003 – 31 decembrie 2005).
- În lista furnizorilor intimatei – reclamante, întocmită de către expertul desemnat, sunt erori „La data desfăşurării inspecţiei reprezentanţii intimatei nu au prezentat o listă cu societăţile autorizate pentru colectare şi/ sau valorificare a deşeurilor industriale reciclabile cu valabilitate a acestora, ci doar copii ale unor autorizaţii pe care aceştia le deţineau. Trebuia ca reprezentanţii intimatei să fie în posesia tuturor autorizaţiilor furnizorilor săi pentru a putea calcula în mod corect obligaţia de plată la bugetul Fondului pentru Mediu.
- În raportul de expertiză nu se fac precizări cu privire la perioada de valabilitate a autorizaţiilor de colectare/sau valorificare ale furnizorilor reclamantei însă în raportul de inspecţie fiscală încheiat de Administraţia Fondului pentru Mediu s-a ţinut cont de perioada de valabilitate".
De vreme ce instanţa supremă a anulat raportul de expertiză şi răspunsul greşit la obiectivul nr. 1, este de ordinul evidenţei, consideră recurenta că, nu a fost de acord cu suma stabilită de expert ca fiind datorată.
Analizând cererea de recurs, normele legale incidente, precum şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată pentru motivele ce vor fi prezentate în cele ce urmează:
Prin Decizia nr. 3511 din 15 octombrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Sentinţei civile nr. 322 din 30 mai 2007 a Curţii de Apel Craiova, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În cadrul rejudecării, indicaţiile instanţei de casare au fost în sensul suplimentării probatoriului pentru determinarea cuantumului real al sumei datorate de reclamantă, urmând a fi verificate şi celelalte susţineri ale pârâtei circumscrise greşitei soluţionări a obiectivului nr. 1 şi strecurării unei erori în lista furnizorilor reclamantei datorate neluării în calcul a perioadei de valabilitate a autorizaţiilor de colectare şi/ sau verificare a deşeurilor.
Înalta Curte reţine că nu este fondată susţinerea recurentei în sensul că nu s-au respectat indicaţiile instanţei superioare.
Astfel instanţa de fond, a dispus completarea expertizei contabile incluzând în lista cu obiective inclusiv pe cel arătat în Decizia de casare privind refacerea obiectivului nr. 1 anterior casării.
Din suplimentul la raportul de expertiză efectuat în faza de rejudecare de instanţa de fond, rezultă că reprezentanţii recurentei – pârâte Administraţia Fondului pentru Mediu nu s-au prezentat la convocare şi nu au fost puse la dispoziţie documente pentru refacerea obiectivului nr. 1 (fila 31 dosar fond).
Instanţa de fond în baza principiului rolului activ a dispus în mai multe rânduri o adresă către Administraţia Fondului pentru Mediu Severin pentru a pune la dispoziţia expertului documentele necesare pentru refacerea obiectivului (fila 43-54 dosar fond) fără ca aceştia să se conformeze.
Prin urmare, recurenta – pârâtă nu s-a prezentat la efectuarea expertizei contabile, nu a depus documentele necesare refacerii expertizei, nu a formulat obiecţiuni la expertiză, în fapt nu s-a prezentat în instanţă.
O astfel de atitudine pasivă a recurentei – pârâte va fi considerată ca fiind de rea – credinţă în contextul în care motivele sale de recurs privesc greşita soluţionare a obiectivului nr. 1 de către expertă.
Recurenta critică faptul că la elaborarea raportului de expertiză reclamanta a pus la dispoziţie documente pe care cu rea-credinţă nu le-a pus la dispoziţia organelor fiscale.
Ori, pentru lămurirea situaţiei recurenta era obligată să depună documentele pe care le-a depus reclamanta la momentul întocmirii actelor fiscale, pentru ca expertul să facă o comparaţie, iar instanţa să analizeze situaţia de fapt în raport cu situaţia de drept.
Însuşi recurenta arată că reclamanta i-a oferit doar copii ale autorizaţiilor pentru colectare/valorificare, că această autoritate de colectare are valabilitate de până la un an şi poate fi reînnoită anual iar cea de valorificare are valabilitate de până la 3 ani şi poate fi reînnoită după expirare.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, recurenta – pârâtă trebuie să prezinte documentele care au stat la baza întocmirii actelor de impunere, pentru a demonstra legalitatea acestora şi pentru a fi comparate eventual cu altele care nu îi fuseseră comunicate de reclamantă la momentul controlului.
Procedând în alt mod, recurenta nu face decât să împiedice în mod nejustificat soluţionarea cererii reclamantei care de altfel a şi achitat datoriile reprezentând contribuţiile şi accesoriile.
Faţă de cele arătate mai sus, constatând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi nu există motive care să atragă modificarea sau casarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Sentinţei civile nr. 90 din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 537/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 564/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
---|