ICCJ. Decizia nr. 5510/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform O.U.G. nr. 214/1999( calitatea de luptator în rezistenţa anticomunistă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5510/2011
Dosar nr. 3020/2/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.Z. a chemat în judecată Ministerul Justiţiei - Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, pentru a se dispune obligarea intimatei să emită o decizie conform OUG nr. 214/1999 prin care să i se recunoască calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2006 a formulat cererea înregistrată sub nr. 3470/2006 prin care a solicitat să i se acorde calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă pentru că a fost strămutată din Cadrilater în România.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului material al acţiunii, deoarece cererea reclamantei a fost respinsă la 10 ianuarie 2009, comunicată la 17 aprilie 2008, iar acţiunea a fost formulată în martie 2009.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru că împotriva reclamantei nu s-a luat niciuna dintre măsurile administrative, astfel cum sunt definite de art. 3 din OUG nr. 214/1999 şi în perioada de referinţă a actului normativ, respectiv 6 martie 1945 - decembrie 1989, deoarece a fost strămutată în anul 1940, anterior perioadei prevăzute de lege.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1534 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă cererea reclamatei ca fiind prescris dreptul la acţiune.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a arătat că acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe nesoluţionarea cererii sale în termenul prevăzut de lege şi pentru că art. 6 alin. (2) din OUG nr. 214/1999 face trimitere la atacarea cu plângere la instanţa de contencios administrativ „în condiţiile legii" atât în cazul contestării deciziei cât şi a refuzului de a rezolva cererea adresată Comisiei sunt aplicabile termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 5 alin. (5) din OUG nr. 214/1999 „Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii, în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, prin decizie motivată".
La dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că reclamanta a transmis ultimele înscrisuri solicitate la 5 decembrie 2007 iar Comisia trebuia să se pronunţe până la 5 ianuarie 2008, dată de la care reclamanta putea invoca nesoluţionarea cererii sale în termen legal şi de la care începe să curgă termenul de prescripţie reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
În raport de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni, termen de prescripţie, a fost depăşit faţă de data formulării cererii de chemare în judecată.
Curtea a reţinut că reclamanta nu a invocat motive temeinice pentru depăşirea termenelor pentru a face aplicarea art. 11 alin. (2).
Pentru că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie absolută a fost respinsă acţiunea reclamantei.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta P.Z., considerând-o nelegală şi netemeinică pentru că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În motivele de recurs se arată că dispoziţiile legii contenciosului administrativ nu sunt aplicabile pentru că reclamanta nu a contestat Decizia ce nu i-a fost emisă ci a solicitat obligarea intimatei la emiterea acesteia, astfel că fiind o obligaţie de „a face" nu curge prescripţia, iar Comisia de aplicare a OUG nr. 214/1999 nu este autoritate publică şi nu emite acte administrative în regim de putere publică pentru că este o entitate fără personalitate juridică.
Potrivit art. 6 alin. (2) din OUG nr. 214/1999, Decizia Comisiei precum şi în cazul refuzului nejustificat de a rezolva cererea, persoana interesată poate introduce plângere la instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit legii.
Decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, dar, în speţă, pentru că lipseşte Decizia motivată nu se poate vorbi de termen de prescripţie sau de tardivitate, iar excepţia invocată nu are fundament deoarece nu există act administrativ comunicat.
Pentru că OUG nr. 214/1999 conţine termene speciale, nu sunt incidente termenele reglementate de Legea nr. 554/2004.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei cu trimitere pentru că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu are suport legal.
Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Reclamanta s-a adresat cu o cerere, înregistrată sub nr. 3470/2006, prin care a solicitat constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă în conformitate cu prevederile OUG nr. 214/1999.
Pentru că documentaţia depusă nu era completă, s-a solicitat de către comisia de aplicare a OUG nr. 214/1999, depunerea de acte doveditoare, iar ultimele au fost depuse la 5 decembrie 2007.
Intimatul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a arătat că cererea reclamantei a fost soluţionată prin Decizia nr. 3470/2006 din 10 ianuarie 2008, dar fără a se face dovada comunicării.
Obiectul acţiunii reclamantei l-a constituit obligarea Comisiei de aplicare a OUG nr. 214/1999 de a emite o decizie motivată în raport de cererea adresată acestei Comisii.
Chiar dacă a fost intitulată „obligaţia de a face", în materia contenciosului administrativ aceasta reprezintă „refuzul de a soluţiona o cerere" în termenul prevăzut de lege, iar acesta reprezintă un act administrativ asimilat potrivit art. 1 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) şi alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Pentru că refuzul de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege este asimilat actului administrativ, sunt aplicabile în privinţa termenelor de introducere a acţiunii, prevederile Legii nr. 554/2004, astfel că sunt neîntemeiate susţinerile recurentei privind obligaţia de „a face" faţă de care nu curge prescripţia.
Faptul că intimata Comisia de aplicare a OUG nr. 214/1999 nu are personalitate juridică nu înseamnă că nu este autoritate publică şi că nu emite acte administrative.
Chiar OUG nr. 214/1999 în art. 6 alin. (2), aşa cum şi recurenta a precizat în motivele de recurs, a reglementat două situaţii care dau instanţelor de contencios administrativ posibilitatea de a verifica activitatea acestei Comisii:
- în cazul în care se emite decizie pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, aceasta poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare;
- în situaţia în care Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă refuză să soluţioneze cererea adresată, instanţa de contencios administrativ poate stabili dacă acest refuz este justificat sau nu.
Pentru că nu s-a făcut dovada comunicării reclamantei a deciziei emise de Comisie, instanţa de fond a analizat dacă reclamanta a respectat termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004 pentru a se verifica dacă a existat sau nu un refuz de soluţionare a cererii.
În raport de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reclamanta se putea adresa instanţei de contencios administrativ pentru a se constata refuzul de soluţionare a cererii adresate Comisiei în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
Pentru că înscrisurile au fost depuse ultima dată la 5 decembrie 2007, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererii a expirat la 5 ianuarie 2008, iar termenul de 6 luni s-a împlinit la 5 iulie 2008. Or, acţiunea a fost formulată abia la 30 martie 2009.
De remarcat este faptul că în motivele de recurs nu sunt criticate susţinerile instanţei de fond sub acest aspect al termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a făcut referire la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, care este unul de decădere, şi la faptul că pentru motive temeinice, se poate analiza depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei că nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 în privinţa termenelor, deoarece OUG nr. 214/1999 nu prevede termene speciale - chiar art. 6 alin. (2) face trimitere la legea contenciosului administrativ atunci când se referă la „instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit legii".
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de P.Z. împotriva Sentinţei nr. 1534 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5499/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5515/2011. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
