ICCJ. Decizia nr. 5558/2011. Contencios

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 5558/2011

Dosar nr. 1751/33/2009

Şedinţa publică din 22 noiembrie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei de fond

Prin cererea adresată Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC „F." SA Cluj Napoca a solicitat anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2009 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008, emise de D.G.F.P. - Administraţia Finanţelor Publice Tîrgu Mureş în baza Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 31 octombrie 2008 şi înregistrat sub nr. 1107 din 31 octombrie 2008, în sensul că, pe lângă exonerarea societăţii reclamante de obligaţia achitării sumei de 96.017 RON, măsură dispusă prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 (pct. 1), să se dispună şi exonerarea reclamantei de obligaţia achitării sumei totale de 618.544 RON, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxe de timbru şi onorariu avocaţial.

În motivare s-a arătat că prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009, D.G.F.P. Cluj a admis în parte contestaţia promovată de reclamanta SC F. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008, pentru suma de 96.017 RON, respingând contestaţia SC F. SA pentru suma totală de 618.544 RON.

În susţinerea cererii de chemare în judecată reclamanta a susţinut că Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 este nelegală şi netemeinică prin prisma următoarelor argumente:

În ce priveşte constituirea rezervei legale, contrar susţinerilor organului fiscal, reclamanta SC F. SA s-a referit, în contestaţia sa, în mod clar, la lunile pentru care a constituit rezerva legală, conform actelor puse la dispoziţia organului de control. Totodată, reclamanta a indicat şi modalitatea concretă de calcul - pentru luna decembrie 2004, suma de 2.690.254.631 ROL şi pentru luna martie 2005, suma de 337.962.711 ROL. Organul de control a reţinut în mod eronat că SC F. SA ar fi constituit o rezervă legală mai mare cu 102.391.614 ROL decât cota legală admisă, ajungând la concluzia eronată că impozitul pe profit ar fi fost diminuat cu 2.560 RON. Rezerva legală deductibilă pe care reclamanta era îndrituită să o constituie pentru luna decembrie 2004 se ridică la suma de 2.695.469.351,03 ROL, iar reclamanta a constituit o rezervă legală de 2.690.254.631 ROL, rezultând, o diferenţă de numai 5.214.720 ROL, faţă de limita deductibilă admisă. Deci, impozitul pe profit datorat pentru trimestrul IV al anului 2004 nu a fost diminuat cu suma de 2.560 RON, aşa cum în mod greşit a reţinut organul de control (modul de calcul al rezervei este expus în anexa 1 a Contestaţiei). Pentru luna martie 2005, reclamanta putea constitui o rezervă de 340.064.191,20 ROL, dar a constituit o rezervă legală de 337.962.711 ROL, rezultând, o diferenţă de numai 2.101.480,20 ROL, faţă de limita deductibilă admisă. Ca urmare, impozitul pe profit datorat pentru trimestrul I al anului 2005 nu a fost diminuat cu suma de 206 RON.

În ce priveşte cheltuielile de sponsorizare, organul fiscal a considerat în mod eronat că sumele cu acest titlu nu sunt deductibile fiscal pentru motivul neperfectării contractelor de sponsorizare, ignorând argumentele pertinente expuse de reclamantă prin contestaţie. În concret, s-au nesocotit prevederile legii speciale (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994), - specialia generalibus derogant, dându-se eficienţă exclusiv dispoziţiilor generale în materie, cuprinse în Codul fiscal (art. 31 alin. (4) din Legea nr. 571/2003). Pe cale de consecinţă, organul fiscal a menţinut concluzia eronată a organului de control, nesocotind dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994 şi omiţând să constate că prin rezoluţia de aprobare a cererii de sponsorizare, între sponsor şi beneficiar s-a realizat acordul de voinţă - condiţie cerută pentru încheierea unui act juridic sinalagmatic. Mai mult, actul normativ evocat nu prevede nicio sancţiune - privind validitatea contractului astfel încheiat - în situaţia neredactării unui contract scris. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr. 32/1994 face o distincţie clară între contractul scris în cazul sponsorizării şi contractul autentificat, în cazul mecenatului. În prima situaţie, contractul scris este cerut numai ad probationem, pe când numai în cea de-a doua situaţie cerinţa este ad validitatem. Pretinsul viciu de formă reţinut de organul de control rămâne subsecvent îndeplinirii condiţiilor de fond ale sponsorizării, neputându-se considera că SC F. SA şi-ar fi diminuat impozitul pe profit ca efect al acestor sponsorizări, cu suma de 3.004 RON pe anul 2004, cu 7.643 RON pe anul 2005 şi cu suma de 2.399 RON pe anul 2006.

În ce priveşte gratuităţile acordate clienţilor Decizia nr. 72/2009 conţine dispoziţii referitoare la gratuităţi acordate clienţilor şi la cheltuieli de publicitate, reclamă, protocol, considerând, fără temei, că înregistrarea acestora în contabilitate pe baza avizelor de însoţire a mărfii, fără emiterea de facturi, contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, raportat la art. 21 din aceeaşi Lege. Organul fiscal ajunge la această concluzie, în condiţiile în care chiar în Decizie se precizează în mod expres că înregistrările în contabilitate, respectiv exercitarea dreptului de deducere la stabilirea impozitului pe profit, a unor cheltuieli, pot fi realizate numai pe baza unor documente justificative (avize de însoţire a mărfii, facturi fiscale, chitanţe fiscale, etc.). În condiţiile în care reclamanta a emis avize de însoţire, dispunând, aşadar, de "documente justificative" în accepţiunea legii, reţinerea organului fiscal, în sensul că nu rezultă scopul pentru care au fost acordate gratuităţile, nefiind menţionate contractele în care sunt stipulate clauzele cu privire la acordarea de gratuităţi, este una neavenită. La aceeaşi filă figurează o altă concluzie eronată a organului fiscal, potrivit căreia din documentele prezentate nu rezultă că s-au efectuat acţiuni de publicitate. Or, astfel de acţiuni ţin de esenţa funcţionării eficiente a unei societăţi de anvergura reclamantei, fiind de notorietate numeroasele acţiuni publicitare, de popularizare succesivă şi constantă, în mass-media, a noilor produse cosmetice şi uz casnic (posturi TV, diverse publicaţii şi reviste de specialitate).

Pe de altă parte, mai susţine reclamanta că este total eronată şi o altă susţinere a organului fiscal, potrivit căreia nu există nicio prevedere care să acorde instanţelor dreptul de apreciere a lipsei anumitor menţiuni din documentele justificative. În mod surprinzător se neagă însuşi imperium-ul magistratului, afirmat prin competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi prin dispoziţiile speciale exprese - art. 129 alin. (4) C. proc. civ. În conformitate cu această ultimă normă juridică, magistratul este îndreptăţit să pună în dezbaterea părţilor şi să aprecieze orice împrejurări de fapt ori de drept, nefiind îngrădit în demersurile sale legale, întreprinse pentru justa soluţionare a cauzei.

În ce priveşte TVA pentru gratuităţile acordate clienţilor, inclusiv cheltuieli de publicitate, reclamă, protocol, organul fiscal a asimilat aceste cheltuieli unor „livrări", considerând, ca fiind incidente dispoziţiile art. 128 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 (preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor produse de către aceasta, pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane în mod gratuit, este asimilată livrării, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părţilor lor componente a fost dedusă total sau parţial). Aserţiunea de mai sus este greşită, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, obligaţia emiterii facturilor există în situaţia în care se livrează bunuri către beneficiar, iar gratuităţile de mai sus nu au avut ca obiect livrarea de mărfuri, ci au vizat, în mod exclusiv: acordarea de mostre în cadrul campaniilor publicitare, cu scopul de încercare a acestor produse, pentru stimularea vânzărilor.

Prevederile art. 128 alin. (8) lit. e) din Legea invocată menţionează că nu constituie livrare de bunuri acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul campaniilor promoţionale, pentru încercarea produselor sau pentru demonstraţii la punctele de vânzare, alte bunuri acordate în scopul stimulării vânzărilor. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. d) şi i) din Legea nr. 571/2003, cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, precum şi cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri. Aşadar, toate aceste cheltuieli sunt deductibile, în condiţiile în care legea nu prevede obligativitatea emiterii facturii - nefiind în prezenţa unei livrări de bunuri - cu atât mai mult cu cât fiecare aviz de însoţire a mărfii avea anexat un referat ce cuprindea menţionarea scopului pentru care produsele evidenţiate în avize au fost acordate.

În ce priveşte cheltuielile de deplasare organul fiscal a apreciat că aceste cheltuieli nu au la bază documente justificative, deşi s-a pus la dispoziţia acestuia o multitudine de acte întocmite cu ocazia acestor deplasări, dar majoritatea documentelor au fost ignorate pentru faptul că nu au fost traduse în limba română. Însă, dispoziţiile art. 8 alin. (2) din OG nr. 92/2003, rep. şi modif., la care face trimitere organul constatator se referă la petiţiile şi documentele justificative depuse la organul fiscal, nu la cele aflate în posesia contribuabilului supus controlului. În atari condiţii, simpla împrejurare a neînţelegerii conţinutului unor înscrisuri prezentate de reclamanta nu este de natură să le înlăture forţa probantă pentru un criteriu pur formal. Faptul că organul fiscal nu a înţeles destinaţia reprezentanţilor contestatoarei (trecută pe ordinul de deplasare), nu îl exonera pe acesta de obligaţia de a depune toate diligenţele pentru obţinerea informaţiilor necesare. Organul fiscal era obligat să-şi exercite rolul activ, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din OG nr. 92/2003 care stipulează în mod expres că organul fiscal este îndreptăţit să examineze din oficiu starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului.

Organul fiscal a ignorat, fără temei, caracterul de "document justificativ" al unor înscrisuri edificatoare, de pildă ordinul de deplasare nr. 370/24 martie 2004 şi Raportul de delegaţie întocmit la data de 7 aprilie 2004. Din acest Raport, organul fiscal s-a mărginit să reţină doar un fapt izolat, pe care l-a prezentat în mod negativ, ca fiind definitoriu, şi anume că partenerul japonez nu este în domeniul vânzării produselor cosmetice. Or, în condiţiile în care acesta are calitatea de comerciant şi beneficiază de o reţea de distribuţie formată, faptul că doreşte să intre şi pe piaţa comercializării produselor cosmetice nu constituie niciun impediment pentru iniţierea unei relaţii de parteneriat cu reclamanta, în scopul desfacerii produselor acesteia în străinătate. S-au ignorat, însă, activităţile concrete desfăşurate cu ocazia deplasării, în scopul manifest al promovării produselor specifice obiectului de activitate al contestatoarei: deschiderea oficială a Salonului AslaVital, instruirea personalului Salonului cu privire la caracteristicile produselor, întrevederea cu ataşatul comercial al ambasadei României la Tokyo, lansarea pe piaţa japoneză a produselor AslaVital, în prezenţa ataşatului comercial al ambasadei, a reprezentanţilor diferitelor reţele de distribuţie, etc. Tot astfel, deplasarea în Elveţia (aprilie 2006) a fost determinată de testarea, în vederea achiziţionării, a unui utilaj de imprimare şi etichetare automată a tuburilor. Pentru această deplasare există mandatul aprobat de Consiliul de administraţie, nota de avans din 17 aprilie 2006, semnată de directorul general şi directorul economic, raport de delegaţie cu ocazia deplasării, ordin de deplasare nr. 621/17 aprilie 2006, conţinând ştampila şi semnătura persoanei juridice elveţiene la care a avut loc testarea utilajului.

În condiţiile existenţei aprobării prealabile a deplasărilor, a unui scop vădit profesional - interesul îmbunătăţirii activităţii reclamantei -, şi a faptului că persoanele care au efectuat deplasările sunt cele de specialitate, cu putere de decizie în domeniul tehnic sau al relaţiilor de promovare a produselor (iar nu persoane care exercită cu preponderenţă conducerea administrativă a societăţii), simplele erori de redactare a unora dintre actele de deplasare sunt inapte de a lipsi de efecte aceste înscrisuri.

În ce priveşte cheltuielile cu amortizarea pentru imobilul "clădire producţie corp vechi cosmetice" organul fiscal a reţinut în mod greşit că perioada de amortizare este de 12 ani, faţă de 9 luni, cât a considerat reclamanta, afirmaţia organului fiscal pornind de la aprecierea că imobilul a fost pus în funcţiune în anul 1969. Din înscrisurile prezentate de reclamantă rezultă că durata rămasă pentru amortizarea clădirii era de 9 luni, această perioadă fiind calculată în mod corect, pornindu-se de la dispoziţiile legale speciale în materie, conform cărora reclamanta era abilitată să procedeze la reevaluarea imobilului, prin stabilirea gradului de uzură şi, în consecinţă, calcularea valorii de înlocuire rămasă. Conform dispoziţiilor Capitolului 2 pct. 5 lit. d) alin. ultim din Normele metodologice privind inventarierea şi evaluarea, emise în aplicarea HG nr. 945/1990, în cazurile în care gradul de uzură fizică reală a unor fonduri fixe diferă cu mai mult de +(-) 15% faţă de gradul de uzură scriptică, consiliul de administraţie al întreprinderii va analiza aceste diferenţe şi va stabili gradul de uzură pe baza căruia se va calcula valoarea de înlocuire rămasă a fondurilor fixe respective.

Respectarea întocmai, de către reclamantă, a dispoziţiilor legale evocate este pe deplin dovedită prin Procesul-verbal din 29 iunie 1991 privind reevaluarea mijloacelor fixe inventariate la 30 iunie 1990 şi prin Procesul-verbal din 31 octombrie 1980. În consecinţă, trecerea la noul catalog privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe - de la vechiul catalog prevăzut de HG nr. 964/1998 - s-a făcut cu observarea normelor cuprinse în Capitolul II pct. 3 din HG nr. 2139/2004, ţinându-se seama de diferenţa mare între gradul de uzură fizică şi scriptică al imobilului (24% - 39%) şi de modalitatea legală de calcul a cheltuielilor cu amortizarea, astfel cum este prevăzută de HG nr. 2139/2004.

În ce priveşte provizioanele pentru deprecierea debitorilor organul fiscal a analizat în mod subiectiv operaţiunile realizate de SC F. SA referitoare la provizioanele pentru deprecierea debitorilor, ajungând la o concluzie eronată. În acest sens, relevăm faptul că reclamanta a constituit, în trimestrul IV 2005, provizioane în sumă de 83.178,69 RON, iar în trimestrul IV 2006 a constituit astfel de provizioane în sumă de 54.661,25 RON - considerându-le deductibile - provizioanele totalizând suma de 137.839,94 RON. Ulterior, pentru remedierea inadvertenţei, la 31 decembrie 2007 a anulat provizioanele, înregistrându-le în categoria veniturilor impozabile, în contul 7814.01, iar la momentul anulării provizioanelor, reclamanta a înregistrat în categoria veniturilor impozabile suma totală de 202.656,17 RON, faţă de 137.839,94 RON, cât au reprezentat provizioanele respective, rezultând, practic, o diferenţă în plus de 64.816,23 RON pentru care reclamanta a plătit un impozit pe profit adiţional, nedatorat. Diferenţa de 64.816,23 RON a provenit din înregistrarea în categoria veniturilor impozabile şi a provizioanelor care în anii anteriori au fost considerate nedeductibile fiscal. Pentru diferenţa menţionată a plătit în plus cu titlu de impozit pe profit suma de 10.371 RON. De vreme ce reclamanta a dobândit calitatea de creditor în raport cu organul fiscal - ca efect al achitării unei sume suplimentare nedatorate acestuia, ce se impune a fi restituită -, având, însă, şi obligaţii fiscale, deci calitatea de debitor, operaţiunea de compensare este legală şi oportună.

În ce priveşte cheltuielile aferente serviciilor de consultanţă furnizate de SC A. SRL, în temeiul Contractului de consultanţă din 25 martie 2002 organul fiscal a reţinut că deoarece prin documentele prezentate nu se fac niciun fel de precizări referitoare la activităţile prestate de SC A. SRL, acestea nu sunt de natură a confirma realitatea efectuării serviciilor ce fac obiectul Contractului de consultanţă. Dimpotrivă, realitatea serviciilor derivând din Contractul de consultanţă din 25 martie 2002 rezultă din scopul încheierii convenţiei şi din clauzele acesteia, respectiv prestarea de către SC A. SRL a activităţilor de consultare pentru afaceri şi management în domeniul preparării produselor obţinute din minereuri nemetalifere .., a produselor medicamentoase, cosmetice şi alimentare pe bază de argilă şi bentonită, activităţi de studiere a pieţei şi de sondaj.

Realitatea serviciilor prestate rezultă cu forţa evidenţei şi din: 1) situaţiile lunare privind livrările produselor din argilă, pe piaţa internă şi internaţională, care probează producţia de cosmetice care încorporează ca materie primă argila; 2) studiile de piaţă privind urmărirea comportamentului produselor cu argilă la consumator; 3) testele microbiologice de laborator la clinicile de specialitate din Cluj şi din ţară; 4) analize fizico-chimice, mineralogice, la solicitarea şi sub îndrumarea constantă a consultantului; 5) promovarea noilor produse la diverse organisme şi instituţii de specialitate 6) participarea la numeroase simpozioane şi întâlniri cu medici în diverse judeţe ale ţării, aceştia obţinând puncte suplimentare la salarizare, în urma participării la manifestări profesionale şi a promovării - la rândul lor - a produselor la pacienţii cu diverse maladii; 7) brevetarea tuturor sortimente lor de argilă care au proprietăţi curative în cosmetică şi medicină alternativă. Utilitate a serviciilor mai sus enumerate s-a concretizat în promovarea unor produse noi, care au format un segment nou pe piaţa produselor cosmetice, fiind de notorietate faptul că marca AslaVital cuprinde o întreagă gamă de produse pe bază de argilă. Aşadar, implementarea, brevetarea şi comercializarea produselor cercetate, propuse şi supravegheate de consultant au contribuit în mod direct la vânzarea unui număr mare de produse noi.

1.8. În ce priveşte impozitul pe venituri de natură salarială, CASS şi TVA pentru contractul cu SC C. SRL organul fiscal a reţinut că d-lui P.P.I. i-a fost achitată indemnizaţia de administrator în contul SC C. SRL - pentru care nu a fost plătită CAS -, în condiţiile în care între aceasta societate şi reclamantă nu se derulau relaţii contractuale. Sumele de bani plătite pentru serviciile prestate în folosul reclamantei - şi achitate în contul SC C. SRL, au avut ca temei contractul încheiat între SC F. SA şi SC C. SRL, potrivit acordului de voinţă al părţilor, serviciile fiind concretizate în activităţi uşor identificabile, îndeplinite de dl. P.P.I. care a acţionat în calitate de reprezentant legal al SC C. SRL. Raporturile comerciale, soldate cu prestarea serviciilor în favoarea reclamantei au fost concretizate în facturile emise, astfel încât, în îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale, SC F. SA nu avea la dispoziţie decât alternativa plăţii acestor facturi, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 46 C. com. Sumele au fost achitate în contul persoanei juridice, pentru activităţi efectiv prestate, astfel că nu pot fi considerate a reprezenta "venituri salariale". Situaţia este similară contractului încheiat de SC F. SA cu SC E. SRL, organul de control utilizând acelaşi argument referitor la dl. I.P., care a acţionat în temeiul Contractului de audit financiar încheiat în 13 martie 2002. De asemenea, motivele invocate în Contestaţie cu privire la derularea raporturilor contractuale între SC F. SA, pe de o parte, şi SC C. SRL, respectiv SC E. SRL, pe de altă parte, au fost identice. În acest context, relevăm faptul că în mod inexplicabil, organul fiscal a admis petitul din Contestaţie referitor la SC E. SRL şi a respins capătul de cerere privitor la SC C. SRL, deşi pentru identitate de raţiune se impunea aceeaşi soluţie în cazul ambelor raporturi contractuale.

În ce priveşte sumele facturate către SC C.A.F. SA organul fiscal a reţinut că în perioada aprilie 2006 - decembrie 2006, .. lună de lună petenta a facturat către SC C.A.F. SRL contravaloarea unor servicii sub formă de "dobândă", potrivit cadrului legislativ invocat .. acestea constituie o contrapartidă obţinută sau care urmează a fi obţinută de petentă din prestarea serviciilor efectuate şi se cuprind în baza de impozitare a TVA. Organul fiscal a ajuns la o concluzie greşită deoarece a pornit de la o premisă greşită, omiţând a constatata că nu se poate pune problema unei "contrapartide", dobânda facturată de reclamantă nefiind asimilabilă unei atare noţiuni. Această realitate se impune în mod obiectiv prin prisma faptului că SC F. SA şi SC C.A.F. SRL sunt persoane juridice afiliate, fiind legalmente controlate de acelaşi acţionariat. Concluzia corectă, emisă de reclamantă, este lesne de observat şi corespunde intenţiei legiuitorului, atâta vreme cât una dintre cele două societăţi implicate în operaţiunea financiar-contabilă este - ţinută să colecteze TVA pentru aceste sume, iar cealaltă este îndrituită să deducă TVA, tot pentru aceste sume. Or, dat fiind faptul că TVA nici nu s-a colectat, dar nici nu s-a dedus, efectul fiscal este nul, iar pretinsul prejudiciu este cu totul inexistent.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca neîntemeiată a acţiunii ce face obiectul dosarului de faţă.

În fapt, pârâta a arătat că prin acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă, reclamanta reiterează aproape identic criticile aduse Deciziei de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare şi a Deciziei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 stabilite pe baza Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 31 octombrie 2008 prin contestaţia formulată cu ocazia îndeplinirii procedurii prealabile în faţa organului fiscal, la care, s-a răspuns amănunţit prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009, emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj. Plecând de la această constatare, solicită instanţei să observe că prin Decizia cu numărul 72 din 31 martie 2009, Serviciul Soluţionare Contestaţii a răspuns amănunţit la fiecare critica adusă actului de inspecţie fiscală.

Plecând de la constatarea de mai sus, prin întâmpinarea de faţă, pârâta a răspuns în esenţă tot prin raportare la Decizia atacată cu numărul 72/2009, la aspectele cu caracter de noutate ridicate de reclamantă pe calea prezentei acţiuni.

Referitor la constituirea rezervei legale, pentru care s-a stabilit impozit pe profit suplimentar în sumă de 922 RON susţinerea reclamantei este contrazisă de Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 atacată, la pagina 13 - 14, unde, organul de soluţionare a contestaţiei reţine foarte clar, în ce constă cauza supusă soluţionării şi anume: dacă cheltuielile cu provizioanele nedeductibile fiscal intră în formula de constituire a rezervelor legale pe trimestrul IV 2004 şi trimestrul I 2005, în condiţiile în care înregistrarea la venituri a provizioanelor nu s-a efectuat în perioada fiscală de referinţă respectiv trimestrul IV 2004 şi trimestrul I 2005. Deci, cauza pentru care organul de soluţionare a contestaţiilor a menţinut actul de control fiscal este aceea că, în speţă, înregistrarea la venituri a provizioanelor nu s-a efectuat în perioada fiscală de referinţă, respectiv trimestrul IV 2004 şi trimestrul I 2005. În concluzie, soluţia finală cu privire la problema constituirii rezervei legale, a fost aceea că, atâta vreme cât respectivele cheltuieli cu provizioanele nedeductibile fiscal nu au fost trecute pe venituri cu suma de 215.213 RON în trimestrul IV 2004 şi suma de 29.912 RON în trimestrul I 2005, acestea nu pot fi considerate cheltuieli aferente veniturilor neimpozabile, şi ca atare, nu pot fi cuprinse în formula de constituire a rezervelor legale pe trimestrul IV 2004 şi trimestrul I 2005.

Referitor la cheltuielile de sponsorizare, în suma de 13.046 RON aferent anilor 2004 - 2005 şi 2.399 RON pentru 2006, este adevărat că, în cazul sponsorizării contractul scris este necesar pentru a proba inclusiv faţă de terţi (deci, şi faţă de organele fiscale) în ce constă obiectul transferului dreptului de proprietate de la sponsor la beneficiar, valoarea transferului şi durata sponsorizării, aspecte esenţiale în funcţie de care, organul fiscal verifică dacă cheltuielile cu sponsorizarea sunt sau nu deductibile fiscal.

Referitor la gratuităţile acordate clienţilor, aşa cum precizează şi reclamanta, la pagina 21 - 25 din Decizia nr. 72/2009, se expun pe larg argumentele pentru care organul de inspecţie fiscală a apreciat ca nedeductibile fiscal acele cheltuieli înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit HG nr. 44/2004. Este de observat că susţinerile reclamantei nu au la bază toate prevederile legale, atâta vreme cât, HG nr. 831/1997 atribuie avizului de însoţire a mărfii, rolul de formular cu regim intern de tipărire şi numerotare care serveşte ca document care, printre altele, stă la baza întocmirii facturii, însoţire a mărfii, transfer şi primire în gestiune.

Raportând prevederile actului normativ mai sus menţionat la prevederile pct. 126 alin. (2) lit c) din OMFP nr. 1750/2005 cu aplicabilitate de la 01 ianuarie 2006, potrivit cărora, "bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieşiri din gestiune atât la locurile de depozitare, cât şi în contabilitate, pe baza documentelor care confirmă ieşirea din gestiune potrivit legii" se trage concluzia că, doar în cazul transferului de bunuri între gestiunile aceleiaşi unităţi patrimoniale dispersate teritorial, avizul de însoţire a mărfii va purta menţiunea "fără factură", în celelalte situaţii decât cele arătate mai sus, se face menţiunea cauzei pentru care s-a întocmit avizul de însoţire a mărfii şi nu factură. De asemenea, tot în temeiul prevederilor legale mai sus arătate, bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieşiri din gestiune atât la locurile de depozitare, cât şi în contabilitate, pe baza documentelor care confirmă ieşirea din gestiune potrivit legii. O altă deficienţă a avizelor în cauză, este aceea că, cuprind consemnări cu un grad mare de generalitate.

Referitor la cheltuielile cu deplasarea în opinia pârâtei, în perioada 2004 - 2006, pentru motivele detaliate în Decizia atacată la paginile 27 - 34, reclamanta a considerat deductibile fiscal cheltuieli efectuate cu ocazia mai multor deplasări în străinătate deşi acestea în opinia organului fiscal nu au calitatea de documente justificative, deoarece nu conţin toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare şi ca atare au considerat cheltuielile în cauză ca fiind nedeductibile fiscal, iar pe cale de consecinţă fiscală au stabilit suplimentar impozit pe profit. Deci, nu motivul netraducerii documentelor fiscale a stat la baza aprecierii ca nedeductibile a unor cheltuieli cu deplasarea cum afirmă reclamanta. Dispoziţiile legale care au stat la baza actului de control fiscal referitoare la acest aspect, le reprezintă art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003, conform cărora, sunt considerate cheltuieli deductibile, numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 487/2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, a fost anulată în parte Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 emisă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj - Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor şi în consecinţă, a anulat în parte Decizia de impunere nr. 695 din 31 ianuarie 2008 şi Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 ianuarie 2008 emisă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Târgu Mureş în baza Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 31 octombrie 2008 şi înregistrat sub nr. 1107/31 octombrie 2008.

Totodată, a fost exonerată reclamanta de la plata sumei de 409.504 Ron, pe lângă suma de 96.017 RON dispusă prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 şi obligată pârâta la plata sumei de 13.000 RON cheltuieli de judecată avansate reprezentând o parte din onorariul expertului.

În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că proba esenţială administrată a fost proba cu expertiza, iar reclamanta a achiesat la concluziile acesteia şi chiar a solicitat admiterea numai în parte a cererii de chemare în judecată pentru că o parte din sumele contestate sunt datorate, respectiv a solicitat exonerarea de la plata sumei de 438.752 RON faţă de 618.544 RON, cum se solicitase iniţial.

Instanţa de fond a apreciat că diferenţa de 178.792 RON este datorată şi se compune din:

- suma de 112.708 Ron reprezentând valoarea greşită a amortizării care a fost majorată nelegal;

- suma de 10.371 RON;

- suma de 3.300 RON, cheltuieli de sponsorizare;

- suma de 52.412 RON, reprezentând TVA dedus greşit pentru suma plătită către SC „C." SRL.

Pe lângă această sumă ce a fost recunoscută de către reclamantă, instanţa de fond a apreciat că sunt legale actele fiscale şi pentru următoarele sume:

- sumele datorate pentru deducerea greşită a cheltuielilor de sponsorizare deoarece acordul de voinţă nu a fost materializat într-un contract scris şi nu au fost îndeplinite prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea (3.004 RON pentru anul 2004, 7.643 RON - 2005 şi 2.399 RON - 2006);

- sumele datorate pentru deducerea greşită a cheltuielilor de deplasare (2.283 RON pentru vizita din Japonia şi 2.950 RON pentru vizita din Elveţia), deoarece în cazul primei vizite, deplasarea s-a făcut în baza unui mandat care nu poartă semnătură şi nici ştampilă, iar cheltuielile de deplasare erau suportate de partenerul extern, iar pentru vizita din Elveţia, deplasarea s-a făcut pentru achiziţionarea unei maşini automate ale unei alte societăţi;

- suma de 4.386 RON stabilită drept impozit pe profit suplimentar întrucât cheltuielile nu pot fi considerate deductibile, cheltuieli referitoare la serviciile de consultanţă furnizate de SC A. SRL în condiţiile în care nu au fost dovedite astfel cum prevăd dispoziţiile pct. 48 din Titlul al II-lea al HG nr. 44/2004 (situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate) şi nici necesitatea lor;

- suma de 7.583 RON stabilită cu titlu de TVA la sumele facturate către SC „C.A.F." SRL pentru că în intervalul aprilie 2006 - decembrie 2006 societatea a facturat sub formă de dobândă contravaloarea unor prestări servicii pentru investiţiile unei baze sportive care este închiriată.

Totalul acestor sume este de 209.040 RON şi pentru acestea cererea de chemare în judecată a fost respinsă de instanţa de fond, însă a fost admisă pentru suma de 409.544 RON.

S-a apreciat de către instanţa de fond că în mod nelegal organele fiscale au stabilit că:

- nu s-au respectat cotele legale admise şi, de aceea, impozitul pe profit datorat pentru trimestrul IV al anului 2004 nu a fost diminuat cu suma de 2.560 RON şi nu se datorează;

- reclamanta nu a prezentat „documente justificative", având în vedere că chiar dacă nu au emis facturi, totuşi s-au întocmit avize de însoţire a mărfii pentru produsele folosite în publicitate, reclamă, protocol şi suma de 219.481 RON, se impune a fi dedusă din calculul profitului impozabil;

- reclamanta datorează impozit pe profit şi nu sunt deductibile cheltuielile efectuate cu deplasările în străinătate deoarece respingerea înscrisurilor prezentate numai pentru că nu erau traduse are un caracter strict formal.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Cluj în nume propriu şi în numele DGAMC Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.

În motivele de recurs se critică soluţia instanţei de fond pentru următoarele considerente:

- sub aspectul conţinutului dispozitivului sentinţei recurate se arată că instanţa de fond a dispus „exonerarea reclamantei de la plata sumei de 409.504 RON, pe lângă suma de 96.017 RON dispusă prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009, iar această precizare este inutilă pentru că prin această decizie s-a admis contestaţia pentru suma de 96.017 RON şi nu a făcut obiectul acţiunii în contencios administrativ, instanţa pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut;

- instanţa de fond nu a explicitat ce reprezintă sumele pentru care a respins sau admis acţiunea, respectiv cât dintre acestea sunt debite şi cât accesorii.

Astfel, instanţa de fond deşi a respins acţiunea reclamantei pentru suma de 209.040 RON, nu a precizat accesoriile acestei sume. Accesoriile pentru suma de 209.040 RON sunt de 138.111 RON şi se impune ca acţiunea să fie respinsă pentru suma de 328.327 RON şi analiza se impunea fi făcută numai pentru suma de 290.217 RON.

- în suma totală contestată de 618.544 RON a fost respinsă şi suma de 50.289 RON dar instanţa de fond nu a observat că nici în contestaţia administrativă şi nici în acţiunea depusă la instanţă nu a fost motivată în nici un fel această sumă şi, de aceea, în Decizia nr. 72/2009 contestaţia ce viza această sumă a fost respinsă ca nemotivată;

- dacă din suma rămasă de 290.217 RON se scade suma de 50.289 RON se impune a fi analizată legalitatea şi temeinicia actelor numai pentru suma de 239.928 RON din care: 59.333 RON impozit pe profit; 50.388 RON majorări aferente; 61.122 RON TVA; 69.085 RON majorări aferente TVA.

Referitor la aceste sume se critică soluţia instanţei de fond cu privire la:

a) rezervele legale constituite la 31 decembrie 2004 şi 31 martie 2005 pentru că nu au respectat cotele legale admise deoarece înregistrarea la venituri a provizioanelor nu s-a efectuat în perioada fiscală de referinţă, respectiv trimestrul IV 2004 şi trimestrul I 2005;

b) gratuităţile acordate clienţilor. Soluţia instanţei de fond este apreciată ca nelegală pentru că avizele de însoţire a mării pentru produsele finite nu au calitatea de document justificativ care să ateste scopul şi realitatea operaţiunilor economice, operaţiunile de descărcare de gestiune a produselor finite au fost asimilate cu livrare de bunuri efectuate cu plată.

Hotărârea de Guvern nr. 931/1997 arată că avizul de însoţire a mărfii este un document care, printre altele, stă la baza întocmirii facturii de însoţire a mărfii, transfer şi primire în gestiune şi, de aceea, cheltuielile consemnate şi înregistrate în baza avizelor de însoţire a mărfii nu pot fi deductibile.

TVA-ul pentru pretinsele gratuităţi acordate clienţilor se impune a fi plătit pentru că nu s-au respectat dispoziţiile legale ca transferurile de marfă făcute de reclamantă să poată fi apreciate gratuităţi;

- cheltuielile de deplasare nu au fost considerate de către organele fiscale ca fiind deductibile pentru că nu au la bază documente justificative.

Aceste documente au fost înlăturate nu pentru că nu ar fi traduse, aşa cum susţine instanţa de fiind, ci pentru că nu conţin informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare, respectiv să dovedească faptul că au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

A fost criticată soluţia instanţei de fond şi pentru că s-a dispus obligarea la plata sumei de 13.000 RON cheltuieli de judecată, deşi suplimentarea onorariului de expert s-a datorat culpei acestuia care nu a răspuns, de la început, obiecţiunilor stabilite.

Intimata SC F. SA Cluj Napoca a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4. Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat dar pentru următoarele considerente:

În urma controlului efectuat de Administraţia Finanţelor Publice Târgu Mureş la sediul reclamantei SC F. SA a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. 1107 din 31 octombrie 2008, Decizia de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008 şi Decizia de modificare a bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 emise de Administraţia Finanţelor Publice Târgu Mureş pentru suma de 714.561 RON.

Prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj a fost admisă contestaţia pentru suma de 96.017 RON, respinsă ca neîntemeiată pentru suma de 568.255 RON şi ca nemotivată pentru suma de 50.289 RON.

În faţa instanţei de fond reclamanta a contestat parţial Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 şi în totalitate celelalte acte fiscale şi a solicitat exonerarea de la plata sumei de 618.544 RON, dar nu a indicat nici de această dată de ce solicită anularea actelor fiscale pentru suma de 50.289 RON, sumă pentru care contestaţia în procedură administrativă a fost respinsă ca nemotivată.

Prin urmare, instanţa de fond a fost învestită să analizeze legalitatea şi temeinicia obligaţiilor fiscale în sumă de 568.255 RON pentru că pentru suma de 50.289 RON, deşi a insera-o în acţiune, nu au fost prezentate motivele de nelegalitate a Deciziei nr. 72 din 31 martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj.

Instanţa de fond a reţinut că o parte din obligaţiile fiscale stabilite prin actele contestate au fost recunoscute de intimata-reclamantă şi acestea se ridică la 178.792 RON, iar sumele care au fost apreciate ca fiind legal stabilite de instanţa de fond (în sumă de 30.248 RON) nu au fost contestate de reclamantă pentru că nu a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de fond.

Totalul sumelor pentru care actele de control au fost legal stabilite şi necriticate în motivele de recurs se ridică la 209.040 RON reprezentând debite principale.

Deşi în motivele de recurs se critică soluţia instanţei de fond pentru că nu s-au indicat şi majorările pentru aceste sume, se constată că aceste critici sunt nefondate pentru că ele nu au putut fi individualizate de instanţa de fond în condiţiile în care nici în raportul de inspecţie fiscală şi nici în decizie nu sunt calculate distinct majorările pentru fiecare sumă datorată (de exemplu pentru impozitul pe profit în sumă de 233.055 RON s-au calculat accesorii în sumă de 223.396 RON).

Oricum, indiferent de cuantumul sumelor considerate stabilite în mod legal, pentru că s-a declarat recurs numai de către D.G.F.P. Cluj şi D.G.A.M.C. Bucureşti, instanţa de recurs urmează să analizeze legalitatea şi temeinicia actelor fiscale contestate cu privire la trei aspecte, celelalte fiind deja soluţionate de instanţa de fond şi necontestate de părţi:

- rezervele legale constituite;

- gratuităţile acordate clienţilor şi cheltuielile de publicitate;

- cheltuielile de deplasare.

1. Rezervele legale constituite

Pentru că organele fiscale au apreciat că rezervele legale nu au fost constituite în mod legal a fost calculat un impozit pe profit de 922 RON şi majorări de întârziere de 206 RON.

Art. 22 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 prevede că „rezerva legală este deductibilă în limita unei cote de 5% aplicată asupra profitului contabil, înainte de determinarea impozitului pe profit din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile aferente acestor venituri până ce acesta va atinge a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat sau din patrimoniu, după caz, potrivit legilor de organizare şi funcţionare".

Reclamanta nu a respectat aceste dispoziţii pentru că în luna decembrie 2004 a constituit rezervele legale prin aplicarea cotei de 5% asupra veniturilor totale înregistrate fără să scadă veniturile impozabile, la fel procedând şi în luna martie 2005.

De aceea, în privinţa acestor sume actele fiscale sunt legale şi temeinice şi acţiunea reclamantei va fi respinsă pentru acestea.

2. În ceea ce priveşte gratuităţile acordate clienţilor şi cheltuielile de publicitate, actele fiscale prevăd că reclamanta datorează 47.293 RON impozit pe profit pentru avize de însoţire a mărfii ce nu au fost facturate şi 49.335 RON TVA pentru aceleaşi avize, precum şi TVA în sumă de 7.756 RON pentru gratuităţile acordate clienţilor.

Organele fiscale au stabilit plata acestor obligaţii pentru că au apreciat că avizele de însoţire nu constituie document justificativ pentru a considera aceste cheltuieli ca fiind aferente veniturilor, în sensul art. 21 alin. (4) lit. f) din Cod Fiscal

Este adevărat că Anexa 1A din HG nr. 831/1997 avizul de însoţire a mărfii este un document care se emite pe măsura livrării, de către compartimentul desfacere, dar tot în aceeaşi anexă se prevede că el poate fi emis şi fără să fie emisă factură, caz în care va putea menţiona „fără factură".

Avizele de însoţire a mărfii întocmite de reclamantă poartă această menţiune şi, de aceea, ele pot fi considerate documente justificative.

Este greu de stabilit cum ar fi putut să întocmească altceva decât un aviz de însoţire a mărfii reclamata pentru produsele folosite în cadrul campaniilor publicitare pentru că livrarea este gratuită.

În legătură cu TVA în sumă de 49.335 RON calculată pentru aceleaşi livrări de produse trebuie precizat că art. 128 alin. (8) Cod fiscal prevede că: „nu constituie livrarea de mărfuri, în sensul alin. (1) lit. e) acordarea în mod gratuit de bunuri ca monstre în cadrul campaniilor promoţionale pentru încercarea produselor sau pentru demonstraţii la punctele de vânzare, alte bunuri acordate în scopul stimulării vânzărilor".

Or, în cauză, este evident că este incident acest text şi, de aceea, pentru că nu suntem în prezenţa unei „livrări de mărfuri", nu se poate susţine nici obligarea la plata TVA-ului.

Pentru că art. 126 alin. (1) lit. o) Cod Fiscal stabileşte că TVA se plăteşte în cazul livrării de mărfuri sau a unei prestări de servicii efectuate cu plată, în cauză nu suntem nici în prezenţa unei prestări de servicii efectuate cu plată şi deci, nu se impune obligarea plata TVA.

Trebuie amintit şi art. 21 alin. (2) lit. d) Cod Fiscal care prevede că „sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri: cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare se includ în categoria cheltuielilor de reclamă şi publicitate şi bunurile care se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre pentru încercarea produselor şi demonstraţii la punctele de vânzare, precum şi alte bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor".

Pentru că avizele de însoţire a mărfii sunt documente justificative, cheltuielile sunt deductibile din impozitul pe profit dar nu se poate aprecia că descărcarea de gestiune a produselor finite pe bază de avize ar fi o livrare de bunuri efectuată cu plată pentru că chiar Codul fiscal subliniază că acestea nu constituie livrare de mărfuri şi, de aceea, nici nu se poate stabili TVA de plată.

Pentru aceleaşi considerente nu poate fi apreciată ca legală şi obligarea la plata sumei de 7.756 RON TVA pentru gratuităţi acordate clienţilor.

Cum au fost apreciate ca fiind întocmite nelegale actele fiscale pentru sumele de 47.293 RON impozit pe profit; 49.335 RON TVA pentru avizele nefacturate şi 7.756 RON TVA pentru gratuitate clienţi, se va dispune anularea actelor fiscale pentru aceste sume dar şi pentru majorările aferente lor, astfel cum au fost calculate de organele fiscale, dar neindividualizate pentru că nici în actele fiscale nu au fost individualizate pentru fiecare sumă.

3. Referitor la cheltuielile de deplasare se constată că criticile formulate în motivele de recurs sunt fondate.

Deşi instanţa de fond a apreciat că sunt nedeductibile numai cheltuielile efectuate cu deplasările în Elveţia şi Japonia iar pentru celelalte s-ar fi prezentat documente justificative, totuşi din analiza înscrisurilor se poate considera că acestea nu au putut justifica aceste deplasări.

Aşa cum s-a reţinute, pe larg, în actele fiscale contestate, au existat multe nereguli legate de documentele prezentate care pot conduce la concluzia că acestea nu pot constitui documente justificative pentru a considera cheltuielile deductibile fiscal.

De altfel, chiar reclamanta, în acţiunea formulată în faţa instanţei de fond, nu a încercat să înlăture cele reţinute de organele fiscale ci a făcut referire la deplasarea din Elveţia, dar pentru aceste cheltuieli s-a pronunţat instanţa de fond prin respingerea acţiunii, iar sentinţa nu a fost recurată de reclamantă.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va fi modificată în parte sentinţa atacată, în sensul că va fi admisă în parte acţiunea reclamantei, vor fi anulate în parte Decizia de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008, Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 emise de D.G.F.P. Mureş - Administraţia Finanţelor Publice Târgu Mureş, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 1107 din 31 octombrie 2009 şi Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj, în sensul exonerării societăţii reclamante de la plata următoarelor sume:

- 47.293 RON, impozit pe profit aferent cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize nefacturate şi a majorărilor de întârziere aferente;

- 49.335 RON TVA aferentă bazei impozabile în sumă de 259.644 RON reprezentând valoarea cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize şi a majorărilor de întârziere aferente;

- 7.756 RON TVA aferentă gratuităţilor acordate clienţilor şi a majorărilor aferente.

În raport de faptul că reclamanta nu a declarat recurs în ceea ce priveşte sumele pentru care şi instanţa de fond a menţinut actele fiscale contestate, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei pentru celelalte sume pentru care acţiunea reclamantei a fost respinsă.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că faţă de sumele pentru care s-a apreciat că actele fiscale sunt nelegale, se impune obligarea D.G.F.P. Cluj şi D.G.A.M.C. Bucureşti la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, restul cheltuielilor urmând a fi suportate de aceasta pentru că acţiunea a fost admisă numai în parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei civile nr. 487 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că admite, în parte, acţiunea reclamantei SC „F." SA Cluj Napoca.

Anulează, în parte, Decizia de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008, Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 emise de D.G.F.P. Mureş - Administraţia Finanţelor Publice Târgu Mureş, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 1107 din 31 octombrie 2009 şi Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj, în sensul exonerării societăţii reclamante de la plata următoarelor sume:

- 47.293 RON, impozit pe profit aferent cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize nefacturate şi a majorărilor de întârziere aferente;

- 49.335 RON TVA aferentă bazei impozabile în sumă de 259.644 RON reprezentând valoarea cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize şi a majorărilor de întârziere aferente;

- 7.756 RON TVA aferentă gratuităţilor acordate clienţilor şi a majorărilor aferente.

Menţine actele fiscale pentru celelalte sume.

Obligă pârâta A.N.A.F. - DGFP Cluj la plata sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.

Procesat de GGC - LM

← ICCJ. Decizia nr. 5534/2011. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 5564/2011. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 5510/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform O.U.G. nr. 214/1999( calitatea de luptator în rezistenţa anticomunistă). Recurs ICCJ. Decizia nr. 5515/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 5524/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5534/2011. Contencios ICCJ. Decizia nr. 5564/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5568/2011. Contencios ICCJ. Decizia nr. 5574/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5581/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs