ICCJ. Decizia nr. 5545/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5545/2011
Dosar nr. 956.2/57/2010
Şedinţa publică de la 22 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 956/57/2010, disjunsă la data de 01 septembrie 2010 şi reînregistrată sub dosar nr. 956.2/57/2010, reclamantul B.F.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:
1. suspendarea executării Dispoziţiei nr. 2564 din 31 mai 2010 emisă de Inspectorul general al Poliţiei Române până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de fond;
2. anularea pentru nelegalitate a actului administrativ unilateral individual Dispoziţia I.G.P.R. nr. 2564 din 31 mai 2010, prin care s-a dispus sancţionarea sa disciplinară cu amânarea promovării în grade profesionale pe o durată de 2 ani;
3. aplicarea sancţiunii inexistenţei ca act administrativ şi a nulităţii absolute ca act juridic a Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. II/3212 din 25 iunie 2010, nesemnat de emitent - ministrul administraţiei şi internelor B.V.;
4. aplicarea pârâtelor – ope legis - a pedepsei neluării în seamă, prevăzută imperativ de art. 139 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la fiecare act administrativ în parte, în situaţia în care pârâtele nu pot face dovada cu exemplare originale a oricărui act administrativ individual sau normativ invocat;
5. aplicarea sancţiunii inexistenţei ca act administrativ şi a nulităţii absolute ca act juridic a Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004;
6. constatarea de către instanţă, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 194/2007 de modificare a Legii nr. 24/2000, studiind publicaţia M. Of. al României, Partea I, a inexistenţei unui act normativ cu denumirea ordin, care să fi fost emis în baza şi cu menţionarea expresă a temeiului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002,nefiind reglementate astfel competenţele celor care aplică sancţiunile disciplinare,
7. obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în sumă de 30.000 de euro.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin Dispoziţia nr. 2564 din 31 mai 2010, a fost dispusă împotriva sa măsura disciplinară a amânării promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de 2 ani, întrucât, în data de 31 martie 2010, împreună cu alţi colegi de la Biroul Poliţiei Rutiere Sibiu, au dat curs unei invitaţii a reporterului postului Realitatea TV şi, în cadrul emisiunii „Ora de foc”, într-un mod civilizat şi solemn, a sesizat cetăţenii României despre practica ilegală a introducerii planului la amenzi.
Apreciază că sancţiunea este nelegală atât sub aspectul nerespectării cerinţelor formale, cât şi din punct de vedere al fondului. Susţine reclamantul că nu i-au fost aduse la cunoştinţă pe bază de semnătură şi nu i-au fost prezentate exemplarele originale ale Instrucţiunilor M.A.I. nr. 171 din 21 noiembrie 2001, privind desfăşurarea activităţii de relaţii publice şi ale Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 319 din 19 septembrie 2002, privind mediatizarea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acestea nefiind publicate nici în M. Of. al României, Partea I, motiv pentru care nu există, potrivit Legii nr. 24/2000. Aceleaşi aspecte le invocă reclamantul şi cu privire la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din minister. Invocă reclamantul existenţa unor inadvertenţe între variantele Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 depuse în cadrul procedurii judiciare.
Reclamantul susţine că sancţiunea ce i-a fost aplicată este nelegală, atâta timp cât el a acţionat în cadrul conferit de Legea nr. 571/2004, beneficiind astfel de ocrotirea conferită de art. 4 lit. h) din acest act normativ, arătând şi faptul că au mai existat cazuri similare de sancţionare a poliţiştilor care au acţionat ca avertizori publici, iar sancţiunile respective au fost anulate cu ocazia soluţionării recursului ierarhic.
Totodată, susţine reclamantul că nu i-a fost prezentată niciodată dovada cu înregistrarea video din 31 martie 2010 şi nici nu s-a probat în vreun fel prejudiciul concret suferit de minister în urma avertizării publice realizate de reclamant şi colegii săi.
Aceleaşi argumente au fost invocate de reclamant şi în dovedirea cerinţei referitoare la cazul bine justificat în susţinerea cererii de suspendare a executării. Referitor la cerinţa pagubei iminente, reclamantul a invocat faptul că are alte 2 cercetări disciplinare suspendate, iar această sancţiune va fi folosită ca element de circumstanţiere a gravităţii faptei.
Prin memoriul depus la 06 octombrie 2010, reclamantul a solicitat să fie suspendat şi Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. II/3213 din 25 iunie 2010 prin care a fost soluţionat recursul ierarhic în procedura administrativă, pentru chestiunile expuse anterior.
2. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 131 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu amânarea promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de 2 ani prin Dispoziţia nr. 2564/2010 emisă de inspectorul general al Poliţiei Române, începând cu data de 31 mai 2010 întrucât s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterilor disciplinare constând în „comportare necorespunzătoare în societate dacă se aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei”, „neglijenţă manifestată în îndeplinirea dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici” şi „încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri şi interdicţii stabilite de lege pentru poliţişti” prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza III, b) şi k) teza I şi IV din O.M.A.I. nr. 400/2004.
S-a reţinut în sarcina sa că, la data de 31 martie 2010, împreună cu alţi agenţi de poliţie, a intervenit în direct în cadrul emisiunii „Ora de foc” difuzată de postul de televiziune Realitatea TV, furnizând unele date şi informaţii obţinute în desfăşurarea activităţii de agent de poliţie rutieră, deşi nu era persoană autorizată să ţină legătura cu mass-media, conform prevederilor ordinelor de linie.
Totodată s-a reţinut că demersul a fost realizat fără ca faptele să fie sesizate în niciun fel şefilor ierarhici sau organelor de control din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar verificările ulterioare au demonstrat că afirmaţiile reclamantului erau nereale şi tendenţioase.
Reclamantul s-a adresat ministrului administraţiei şi internelor cu contestaţie în procedura administrativă a recursului ierarhic contestaţia fiind respinsă prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. II/3213 din 25 iunie 2010.
A reţinut instanţa de fond că procedura disciplinară a respectat prevederile Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004. Faţă de susţinerile reclamantului referitoare la inexistenţa ordinului respectiv, Curtea de apel a menţionat, în urma analizei probatoriului administrat, că între exemplarul original şi exemplarul broşat al ordinului există diferenţe doar în ceea ce priveşte intrarea în vigoare (15 decembrie 2004 în cazul celui dintâi şi 01 ianuarie 2005 în cazul celui de-al doilea), diferenţă care nu are efect asupra procedurii disciplinare desfăşurată împotriva reclamantului în anul 2010, deoarece, la acel moment, actul era în vigoare. De asemenea, a stabilit instanţa că exemplarul original al ordinului poartă viza de legalitate a directorului general al Direcţiei Generale Reglementări Juridice şi Contencios din cadrul ministerului şi este semnat de chestorul T.Z., înlocuitor al ministrului şi delegat cu aceste atribuţii prin ordin de serviciu, iar faptul că, în preambulul actului, nu se menţionează că a fost emis în temeiul art. 59 alin. (2) şi art. 69 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 nu afectează existenţa actului. În ceea ce priveşte publicarea ordinului în M. Of. al României, Partea I, a reţinut instanţa că obligaţia de publicare a tuturor actelor administrative normative a fost introdusă în Legea nr. 24/2000, abia la data de 07 iulie 2007, prin Legea nr. 194/2007, deci ulterior emiterii ordinului la data de 29 octombrie 2004.
Pentru aceleaşi argumente, a reţinut instanţa de fond că nu sunt afectate de pretinsa sancţiune a inexistenţei nici Instrucţiunile ministrului administraţiei şi internelor nr. 171 din 21 noiembrie 2001 şi nici Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 319 din 19 septembrie 2002. Totodată, a reţinut instanţa că reclamantul a recunoscut că are cunoştinţă de conţinutul actelor respective, întrucât a semnat fişa postului şi a învăţat interdicţiile ce-i sunt aplicabile atunci când s-a încadrat în poliţie, fiind conştient că va fi sancţionat pentru că a încălcat prevederile legale privind relaţia cu mass-media.
Cu privire la criticile formale referitoare la modalitatea de comunicare a actelor contestate în cauză, instanţa a reţinut faptul că vicierea procedurii de comunicare a actelor nu poate avea ca efect anularea lor, ci doar inopozabilitatea, constatând, totodată, că reclamantul a primit cele două acte în modalitatea prevăzută de Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004, luând cunoştinţă de conţinutul lor şi urmând calea administrativă de atac şi apoi calea judiciară, astfel că nu se poate reţine nicio vătămare sub acest aspect.
Relativ la criticile privitoare la conţinutul materialului video, a reţinut instanţa că reclamantul a declarat că are cunoştinţă despre emisiunea respectivă, iar CD-ul se află în păstrarea sa de la primirea acestuia din 06 octombrie 2010, iar, pe de altă parte, a declarat că a luat cunoştinţă de conţinutul raportului de cercetare prealabilă, având implicit cunoştinţă de faptele ce-i sunt imputate.
În ce priveşte fondul cauzei, din analiza conţinutului video al emisiunii „Ora de foc” din 31 martie 2010, instanţa a constatat că reclamantul, împreună cu alţi doi colegi din cadrul Biroului Poliţiei Rutiere Sibiu, a participat la un interviu, luat în faţa sediului poliţiei din municipiul Sibiu, în cadrul căruia a făcut afirmaţii referitoare la 3 aspecte din activitatea sa:
- stabilirea unui număr de amenzi care trebuia aplicat zilnic de către fiecare agent, indicând că era nevoie de 10 amenzi pentru obţinerea calificativului zilnic „foarte bine”;
- intervenţia şefului său ierarhic în vederea nesancţionării unui conducător auto surprins conducând sub influenţa băuturilor alcoolice;
- impunerea măsurii neridicării permisului de conducere în vederea suspendării, în cazul trecerii pe culoarea roşie la semafor.
Faţă de susţinerile reclamantului în sensul că, în calitate de avertizor public, trebuia să beneficieze de ocrotirea conferită de art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004, instanţa a reţinut că era necesar ca reclamantul să fi acţionat cu bună-credinţă, adică afirmaţiile făcute să aibă un suport probator.
Din analiza mijloacelor de probă constând în „raportul cu constatările şi concluziile rezultate în urma controlului tematic efectuat la I.P.J. Sibiu nr. S/145625 din 06 aprilie 2010”, instanţa a constatat că reclamantul a avut acoperire în privinţa primei şi a celei de-a treia afirmaţii, însă nu a reuşit să dovedească afirmaţia referitoare la intervenţia şefului ierarhic în activitatea agentului. În privinţa ultimului aspect, instanţa a avut în vedere că martorul audiat, T.I., a confirmat faptul că a realizat serviciul de patrulare împreună cu reclamantul însă nu a indicat faptul că ar fi avut loc vreo intervenţie telefonică supra acestuia în scopul evitării sancţionării conducătorului auto oprit şi testat cu aparatul etilotest.
În acest context, a reţinut instanţa că intervenţia televizată a reclamantului este lipsită de suport probator şi, în lipsa unei soluţii de condamnare a persoanei pretins vinovate de o astfel de imixtiune în activitatea sa, el a înţeles să transmită un mesaj neconform cu adevărul, respectiv acela că asupra agenţilor din Biroului Poliţiei Rutiere Sibiu se fac presiuni de către şefi pentru favorizarea diferitelor persoane cu poziţie socială înaltă. Un astfel de mesaj eronat, de existenţă a unor fapte de corupţie care însă nu s-au confirmat, este de natură să întrunească elementele abaterilor disciplinare de prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza III, lit. b) şi lit. k) teza I şi IV din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004, afectând în mod evident imaginea poliţiei rutiere.
În consecinţă, Curtea de apel a apreciat că sancţiunea aplicată este legală, dispoziţiile art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004 nefiind exoneratoare de răspundere cu privire la acest aspect.
În ceea ce priveşte petitul nr. 6 din cererea de chemare în judecată, instanţa a reţinut că este inadmisibil raportat la dispoziţiile art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
3. Recursul promovat de reclamantul B.F.I.
Împotriva sentinţei civile nr. 131 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul B.F.I.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost formulată, menţionând că înţelege să reitereze susţinerile prezentate în faţa primei instanţe, vizând nesemnarea Ordinului M.A.I. nr. 11/3212 din 25 iunie 2010 de către cel ce l-a emis, împrejurarea că i-a fost comunicată o simplă copie şi ne-emiterea unei decizii motivate de respingere a contestaţiei sale.
Recurentul a mai arătat că toate documentele ce au servit drept temei al sancţionării sale (Instrucţiunile M.A.I. nr. 171 din 21 noiembrie 2001, Ordinul nr. 400/2004 şi Ordinul nr. 3169 din 19 septembrie 2002) nu i-au fost prelucrate în cei trei ani de când îşi desfăşoară activitatea la Biroul Poliţiei Rutiere Sibiu în funcţia de agent de circulaţie.
Cu referire la fondul cauzei, recurentul, reluând efectiv situaţia de fapt dezbătură şi în faţa instanţei de fond, cu referire şi la probatoriul administrat, incluzând declaraţia martorului despre care a susţinut că a fost constrâns să nu declare tot ce s-a întâmplat, a solicitat completarea probatoriului cu martori dar şi cu acte, constând în efectuarea unei analize la Biroul Rutier Sibiu în legătură cu media amenzilor aplicate, calificativele acordate raportat la contestaţiile depuse, justificarea sancţionării a încă patru ofiţeri din cadrul I.P.J. Sibiu.
Recurentul a solicitat judecarea recursului său în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C. proc. civ. şi nu a indicat nici un temei legal al căii de atac promovate.
La data de 3 noiembrie 2011 recurentul a depus la dosar un înscris denumit „Precizări” prin care a arătat că doreşte să reitereze două aspecte, primul cu referire la efectele nepublicării în M. Of. a Ordinului nr. 400/2004, pe baza căruia a fost cercetat şi sancţionat disciplinar, apreciind că publicarea se impunea a fi efectuată pentru intrarea în vigoare a respectivului act. A doua precizare a vizat nesemnarea de către ministrul V.B. a Ordinului nr. 3213/2010, prin care s-a respins contestaţia sa la sancţiunea aplicată, în mod nelegal, întrucât se impunea emiterea unei decizii motivate şi nu a unui ordin.
4. Întâmpinările formulate la motivele de recurs
Intimaţii Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.) şi Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.) au formulat întâmpinări la recursul promovat de recurentul-reclamant, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.
În esenţă, s-a arătat că instanţa de fond a respins în mod corect cererea de chemare în judecară a reclamantului-recurent, apreciind că argumentele acestuia, reluate şi prin motivele de recurs sunt neîntemeiate.
5. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce au fost formulate de recurent, ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la prevederile legale incidente şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea sentinţei atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că prin recursul promovat, recurentul, independent de împrejurarea că nu a indicat care este motivul de nelegalitate, dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ce constituie temeiul legal al demersului său, nu a formulat propriu-zis critici faţă de sentinţa primei instanţe, reiterând practic argumentele şi apărările prezentate şi cu ocazia judecării în fond a cauzei.
Recurentul –reclamant a supus controlului judecătoresc actele administrative prin care i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară constând în amânarea promovării în gradul profesional următor, pe o perioadă de 2 ani, şi anume Dispoziţia nr. 2564 din 31 mai 2010 emisă de I.G.P.R. şi respectiv Ordinul M.A.I. nr. II/3212 din 25 iunie 2010 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor V.B.
Reţinând cu acurateţe contextul factual ce a generat sancţionarea recurentului-reclamant, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii, de mai sus, judecătorul fondului a examinat în detaliu şi a răspuns argumentat tuturor cererilor şi criticilor aduse atât în ceea ce priveşte aspectele de formă ale procedurii disciplinare cât şi cu referire la fondul cauzei, respectiv la temeinicia sancţiunii aplicate.
În acord cu cele reţinute de judecătorul fondului Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate susţinerile recurentului vizând aspectele pretins a afecta validitatea actelor administrative emise, acte cu privire la care acesta a solicitat a se reţine „inexistenţa” lor.
În acest context, în cuprinsul hotărâri atacate s-a stabilit cu temei că nepublicarea Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, emis la data de 29 octombrie 2004 şi având caracterul unui ordin intern, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestuia întrucât, în perioada de referinţă, a existat un temei legal care a permis ca anumite acte administrative cu caracter normativ să fie exceptate de la publicare şi anume art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data ordinului.
Potrivit acestui text „nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of., dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”.
Ulterior acest act a fost abrogat şi înlocuit de H.G. nr. 50/2005, care la art. 35 alin. (3) a preluat acelaşi dispoziţii.
Relevanţă prezintă şi împrejurarea că Înalta Curte, sesizată cu soluţionarea unor excepţii de nelegalitate a acestui ordin, invocate pe acelaşi temei, a stabilit că nepublicarea O.M.A.I. nr. 400/2004 nu atrage nelegalitatea actului, tocmai dată fiind incidenţa art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 555/2001 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 449 din 29 ianuarie 2009).
Susţinerile recurentului-reclamant conform cărora comunicarea actului administrativ individual de sancţionare disciplinară, precum şi O.M.A.I. nr. 11/3213/2010 prin care s-a răspuns contestaţiei formulate de acesta împotriva dispoziţiei de sancţionare ar fi nelegală, în sensul că exemplarele comunicate nu ar fi autentice, sunt neîntemeiate.
Reclamantului i-a fost comunicată dispoziţia de sancţionare disciplinară cu respectarea art. 64 alin. (1) şi alin. (2) din O.M.A.I. nr. 400/2004. Faptul că actul administrativ de sancţionare comunicat nu are menţiunea „conform cu originalul"; nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale în materie şi nu constituie o cauză de nulitate absolută.
Este de observat că legea nu impune pentru instituţie decât obligaţia de a comunica sancţiunea aplicată potrivit art. 64 alin. (1) şi alin. (2) din O.M.A.I. nr. 400/2004. Nulitatea absolută trebuie să fie expres prevăzută de lege. In plus, lipsa menţiunii „conform cu originalul"; nu i-a produs nici o vătămare reclamantului şi nici nu este susceptibilă de a produce vreo vătămare.
De asemenea, decizia motivată de respingere a contestaţiei formulate a fost comunicată recurentului-reclamant conform prevederilor art. 66 alin. (4) din O.M.A.I. nr. 400/2004.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia atât Instrucţiunile M.A.I. nr. 171/2001 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de relaţii publice, O.M.A.I. nr. 319/2002 privind mediatizarea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi O.M.A.I. nr. 400/2004 nu i-au fost prelucrate niciodată, motiv pentru care s-a considerat îndreptăţit a aprecia că acestea nu există, este de asemenea, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, neîntemeiată.
Întrucât motivul invocat de către recurentul-reclamant pentru producerea ";vătămării"; este imposibilitatea de luare la cunoştinţă a conţinutului actelor administrative cu caracter normativ de către poliţişti, este de precizat că potrivit art. 26 alin. (3) din Regulamentul privind măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în Ministerul Administraţiei şi Internelor, aprobat prin O.M.A.I. nr. 533/2003, „actele normative interne, nesecrete, nebroşate, se multiplică şi se difuzează unităţilor din subordine de către comandamentele de armă, inspectoratele şi direcţiile generale, direcţiile Aparatului Central (similare).";.
Art. 28 din acelaşi act normativ prevede că „în unităţile din structura M.A.I. actele normative interne primite se iau în evidenţă şi se difuzează celor interesaţi de către compartimentele speciale, cu respectarea întocmai a prevederilor legale referitoare la documente secrete şi nesecrete. Prin „compartimente speciale se înţeleg: structurile de registratură, secretariat, securitate sau persoane anume desemnate";.
O.M.A.I. nr. 400/2004, Instrucţiunile M.A.I. nr. 171/2001 şi O.M.A.I. nr. 319/2002 nu fac parte din categoria documentelor clasificate, aşadar consultarea acestora se face în mod liber de către poliţiştii interesaţi.
Şi în ceea ce priveşte susţinerile recurentului conform cărora comunicarea O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010 prin care s-a soluţionat contestaţia sa împotriva dispoziţiei I.G.P.R. ar fi fost nelegală, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt întemeiate, câtă vreme, pe de-o parte, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului aceste formalităţi sunt ulterioare emiterii actului şi nu afectează validitatea acestora. Pe de altă parte, cu referire la aprecierea că O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010 nu ar fi fost semnat de către emitent, este de constatat că astfel cum rezultă cu evidenţă şi din copia acestui înscris depusă de către recurentul-reclamant, ,,originalul care se păstrează la Direcţia Generală Resurse Umane"; poartă semnătura ministrului administraţiei şi internelor.
Recurentului-reclamant i-a fost comunicat O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010, cu respectarea prevederilor art. 66 alin. (4) din O.M.A.I. nr. 400/2004.
În fine, faptul că acest act administrativ are titulatura generică de „ordin"; şi nu aceea de „decizie motivată” nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale în materie şi nu poate constitui o cauză de nulitate a acestuia întrucât, raportat la calitatea persoanei emitentului - respectiv ministrul administraţiei şi internelor – şi la prevederile art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare, O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010 corespunde în ceea ce priveşte conţinutul său, noţiunii de decizie motivată.
Nefondate sunt în opinia Înaltei Curţi şi referirile recurentului la temeinicia sancţiunii aplicate, raportat la situaţia de fapt reţinută.
Desigur că simplele afirmaţii ale recurentului vizând neconcludenţa depoziţiei martorului T.I., audiat chiar la solicitarea sa, nu pot fi primite câtă vreme nu au nici un suport.
Cât priveşte solicitarea de completare a probatoriului cu martori Înalta Curte arată că aceasta nu mai este admisibilă în faza recursului şi totodată necesitatea şi pertinenţa ei nu a fost demonstrată. Cererea de probatorii cu înscrisuri, ce ar fi putut fi administrată în temeiul art. 305 C. proc. civ., nu a fost susţinută în condiţiile în care recurentul nu s-a prezentat în instanţă, solicitând judecarea cauzei în lipsa sa.
În fine, Înalta Curte reţine că şi celelalte aspecte reiterate de recurent cu referire la fondului cauzei au primit o justă soluţionare printr-o motivare coerentă şi precisă a judecătorului fondului care, realizând o corectă aplicare a prevederilor art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004, referitoare la avertizarea în interes public, a reţinut că aspectele cuprinse în raportul de cercetare prealabilă şi ulterior menţinute de către Consiliul de disciplină au fost confirmate în parte, prin probele administrate, în măsura în care sancţiunea aplicată apare ca fiind legală, prevederea legală invocată nefiind de natură a exonera de răspundere pe recurent pentru cele afirmate în intervenţia sa televizată.
Reţinând aşadar că nu au fost prezentate argumente noi, de natură a înlătura justeţea celor reţinute cu ocazia judecării în fond a cauzei, şi pentru cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.F.I. împotriva sentinţei civile nr. 131 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5539/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5557/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
