ICCJ. Decizia nr. 5557/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5557/2011
Dosar nr. 520/32/2010
Şedinţa publică de la 22 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia pentru Accize Operaţiuni Vamale Iaşi, Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ, anularea deciziei nr. 711 din 21 iunie 2010 emisă de D.G.F.P. Neamţ, anularea deciziei nr. 5163 din 20 aprilie 2010 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal emise de către D.R.A.O.V. Iaşi şi a actului administrativ fiscal care a stat la baza emiterii deciziei de regularizare, respectiv procesul-verbal de control din 20 aprilie 2010 în ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată cu titlu de taxă pe valoare adăugată în valoare de 249.007 lei şi majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată în cuantum de 266.886 lei, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că inspectorii din cadrul D.R.A.O.V. Iaşi au efectuat controlul ulterior al operaţiunilor vamale de import-export desfăşurate de aceasta în perioada 01 ianuarie 2007-31 decembrie 2007, stabilindu-se că societatea a încheiat contracte de prestări servicii cu societăţile engleze C./P. Ltd şi C.U.C.L., societăţi stabilite şi înregistrate în scop de TVA în Marea Britanie.
Reclamanta a mai arătat, că potrivit contractelor comerciale încheiate, societăţile străine au achiziţionat materii prime de la societatea K.T.P.S.A. persoană impozabilă stabilită în Turcia, iar materia primă a fost expediată din Turcia în România în vederea prelucrării de către reclamantă, societăţile britanice rămânând proprietarii materiei prime pe parcursul prelucrării, iar după prelucrare, produsele rezultate au fost expediate în Marea Britanie către societăţile proprietare.
În concluzie, reclamanta a susţinut că, în urma finalizării controlului, au fost stabilite, în mod nelegal, obligaţii fiscale suplimentare în sarcina sa, în cuantum total de 515.893 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată în sumă de 249.007 lei şi majorări de întârziere de 266.886 lei, sume datorate în legătură cu operaţiunile de import efectuate în perioada supusă controlului. Astfel, a invocat că societatea este înregistrată ca plătitor de TVA în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1) C. Fisc. în vigoare la 1 ianuarie 2007, aplicabile pe parcursul perioadei pentru care organele de control au stabilit TVA de plată, or, obligaţia de a depune decont special de TVA era în sarcina persoanelor impozabile înregistrate în scop de TVA în conformitate cu prevederile art. 1531 C. Fisc. În ceea ce priveşte O.M.F.P. nr. 2421/2007 a arătat că nu este aplicabil în cauză, având în vedere principiul neretroactivităţii legii.
Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Neamţ a solicitat respingerea cererii, arătând că reclamanta nu era importator din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, proprietarii bunurilor fiind partenerii externi, în numele cărora au fost emise facturile externe, iar în privinţa accesoriilor fiscale contestate, în sumă de 266.886 lei, acestea se impun a fi menţinute în temeiul principiului general de drept „accesoriul urmează principalul";.
Cu referire la susţinerea reclamantei în sensul că neînregistrarea în evidenţele contabile a taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor, nu ar fi adus niciun prejudiciu bugetului de stat, pârâta a arătat că aceasta nu are relevanţă, întrucât este vorba de două operaţiuni distincte din care, prima ar fi adus plata către buget la un anumit termen de scadenţă a sumei datorate, deducerea fiind un drept posibil a fi exercitat prin decontul de TVA aferent perioadei fiscale în care a avut loc îndeplinirea obligaţiei de plată.
Pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, susţinând că la stabilirea obligaţiilor de plată în sarcina reclamantei a stat nerespectarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 156 şi 157 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care pentru mărfurile (materiile prime) introduse în ţară în perioada 01 ianuarie 2007-20 aprilie 2007 pentru realizarea de confecţii textile pentru firme străine, reclamanta a solicitat plasarea sub regim de punere în liberă circulaţie a produselor realizate.
Totodată, a arătat, contrar susţinerilor reclamantei, cu referire la calitatea de importator, de proprietar şi inexistenţa obligaţiei de plată a TVA, că art. 1511 C. fisc. stabileşte că plata taxei pentru importul de bunuri supus taxării, conform prezentului titlu, este obligaţia importatorului, iar potrivit art. 59 lit. e) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, importatorul, în scopul taxei, este persoana impozabilă înregistrată conform art. 153 C. fisc., care importă bunuri în România. De asemenea, potrivit Codului vamal al României, punerea în liberă circulaţie conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri româneşti şi atrage aplicarea măsurilor de politică comercială şi îndeplinirea formalităţilor vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum şi încasarea oricăror drepturi legal datorate, or, din conţinutul declaraţiilor vamale reiese că reclamanta este titularul operaţiunii de import şi responsabilul financiar.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 152 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi, invocată de reclamantă, şi excepţia dreptului de i se stabili reclamantei obligaţia de plată a drepturilor de import, ca nefondată.
Prin aceeaşi sentinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi, prima instanţă a avut în vedere că prin H.G. nr. 110/2009 s-a reglementat posibilitatea ca direcţiile regionale să efectueze controale cu privire la operaţiunile vamale şi să emită decizii de impunere a obligaţiilor fiscale.
În privinţa fondului cauzei, prima instanţă a reţinut că susţinerile reclamantei, în sensul că prin omisiunea de a întocmi decontul de T.V.A. nu ar fi prejudiciat Statul Român, pentru că oricum acea valoare a taxei pe valoare adăugată ar fi fost dedusă, nu pot fi primite din moment ce Statul Român, prin neplata taxei, a fost prejudiciat de suma datorată cu acest titlu de către reclamantă.
În speţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta s-a declarat responsabil financiar în cuprinsul declaraţiilor vamale şi a solicitat punerea mărfurilor în regim de liberă circulaţie intracomunitară, în cuprinsul declaraţiilor vamale fiind evidenţiată şi valoarea TVA, fără a menţiona însă că lucrează ca reprezentant al societăţilor comerciale din Marea Britanie, proprietare ale mărfurilor.
În lipsa menţionării calităţii sale de reprezentant, reclamanta nu poate opune organelor fiscale române existenţa şi efectele acestui mandat şi, pe cale de consecinţă, existenţa obligaţiei de plată a TVA numai în sarcina societăţilor din Marea Britanie reprezentate în fapt de reclamantă în operaţiunea importului mărfurilor din Turcia, aşadar, reclamanta avea calitatea de importator faţă de organele fiscale române şi este obligată la plata TVA în termenul de prescripţie de 5 ani.
Indiferent dacă s-ar reţine că reclamanta a efectuat operaţiunea de import în numele şi pe seama societăţilor proprietare ale mărfurilor, aceasta poate fi urmărită individual şi solidar cu importatorul mărfurilor (pe criteriul proprietăţii asupra acestora), în temeiul prevederilor exprese din art. 1512 alin. (5) C. fisc. în vigoare în 2007, aşa încât reclamanta este titulara obligaţiei de plată a TVA.
Or, prin ascunderea adevăratului responsabil financiar (proprietarele mărfurilor importate) reclamanta a făcut inoperantă dispoziţia legală ce permitea organelor fiscale să solicite garanţii pentru plata TVA faţă de proprietarii mărfurilor (nerezidenţi), în cauză, operând astfel răspunderea solidară a acesteia cu partenerii săi de afaceri, termenul de prescripţie de 3 ani de la comunicarea taxelor vamale suplimentare de plătit, prevăzut de Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar nefiind incident.
Susţinerile reclamantei, potrivit cărora organele fiscale ar fi considerat greşit că trebuie să uzeze de întocmirea unui decont special, întrucât acest tip de decont poate fi utilizat numai de persoanele înregistrate în scop de TVA în baza art. 1531 C. fisc., de asemenea, nu pot fi primite în raport de prevederile art. 1471 din acelaşi cod, iar problema plăţii TVA de către reclamantă, fără a fi recuperată încă de la partenerii săi din Marea Britanie (întrucât nu a fost inclusă în preţul final), nu interesează Statul Român, din moment ce obligaţiile legale erau clare, iar reclamanta le-a ignorat.
În fine, în privinţa neretroactivităţii O.M.F.P. nr. 2421/2007, prima instanţă a reţinut că nu se pune această problemă, având în vedere că obligaţia de a plăti în solidar TVA revenea reclamantei direct în virtutea prevederilor Codului Fiscal.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta avea calitatea de importator, putea fi urmărită în solidar cu proprietarul mărfurilor, colectarea TVA nu este supusă normelor comunitare şi nici termenului de prescripţie instituit de acestea, astfel că obligaţia de plată a TVA pentru mărfurile importate de aceasta în perioada ianuarie-aprilie 2007 a fost stabilită legal.
3. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă
Reclamanta SC C. SRL, în termen legal a promovat recurs împotriva hotărârii primei instanţe, apreciind-o ca fiind nelegală şi pronunţată cu greşita aplicare a legii.
În contextul prezentării unor consideraţiuni preliminare cu privire la situaţia de fapt, şi la constatările inspectorilor vamali la data finalizării controlului efectuat în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2007, recurenta a susţinut că problema de drept ce se impunea a fi rezolvată consta, raportat la legislaţia fiscală aplicabilă în perioada 1 ianuarie 2007 – 15 aprilie 2007, în stabilirea măsurii în care o societate comercială rezidentă în România, cum este recurenta, care a acţionat ca reprezentant în vamă, avea sau nu obligaţia de a plăti în mod efectiv TVA pentru bunurile importate în România.
S-a mai arătat că se impunea a se stabili dacă plata presupunea achitarea efectivă a unei sume de bani cu titlu de TVA pentru bunurile importate, astfel cum s-a reţinut sau plata se făcea prin aplicarea măsurilor de simplificare.
Sintetizând motivele de recurs ale recurentei-reclamante, dezvoltate în temeiul indicat al art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se reţine că au fost criticate considerentele instanţei de fond, apreciate ca fiind eronate, sub următoarele aspecte:
- situaţia de fapt reţinută nu corespunde realităţii, fiind interpretate eronat dispoziţiile legale esenţiale;
- argumentul reţinut de instanţa de fond în sensul că neutralitatea taxei priveşte numai pe cel care o evidenţiază în decont, nu poate fi primit ca temei al impunerii la plata de obligaţii suplimentare cu titlu de TVA şi perceperii de majorări de întârziere aferente TVA, recurenta făcând ample referiri şi la principiile fundamentale cristalizate în dreptul Uniunii europene şi în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie;
- în baza principiului neutralităţii TVA, a deciziilor Curţii Europene de Justiţie şi a unei circulare a Ministerului Finanţelor Publice, recurenta a indicat că respinge argumentele instanţei de fond potrivit cărora exercitarea dreptului de deducere a TVA de către reclamantă era condiţionată de înregistrarea TVA aferentă importurilor respective în evidenţele contabile şi în decontul de TVA şi referitor la prejudiciul suferit de statul român;
- cu privire la neaducerea la cunoştinţa organelor vamale a calităţii reclamantei de reprezentant al societăţilor din Marea Britanie, reţinută de prima instanţă, recurenta a susţinut că un astfel de considerent nu este real, dată fiind modalitatea de completare a declaraţiilor vamale de import, apreciind că de altfel acest aspect nici nu este relevant în cauză, în condiţiile în care plata efectivă de TVA, respectiv neaplicarea măsurilor de simplificare nu este influenţată de relevarea calităţii în care a acţionat SC C. SRL;
- greşita aplicare şi interpretare a legii prin considerentele instanţei de fond cu privire la răspunderea individuală şi solidară a reprezentantului de plată a TVA la invocarea prevederilor comunitare privind drepturile de import şi efectele acestora, relevanţa folosirii de către organele vamale a sintagmei „decont special” şi, în general cu privire la fiecare şi toate considerentele instanţei de fond, incluzându-l pe cel referitor la neretroactivitatea O.M.F.P. nr. 2421/2007.
În finalul motivelor de recurs recurenta, expunând conţinutul art. 157 alin. (3), (4) şi (5) C. fisc., în vigoare în perioada 1 ianuarie 2007 – 15 aprilie 2007, a susţinut că era corect a se reţine în cazul său, în calitate de importator din punct de vedere al TVA că era scutită de plata efectivă a TVA în vamă, având exclusiv obligaţia de a evidenţia TVA prin mecanismul taxării inverse, atât ca TVA colectată cât şi ca TVA deductibilă.
4. Precizări ulterioare ale motivelor de recurs
La data de 7 septembrie 2011, cu 6 zile înainte de primul termen de judecată fixat în recurs, recurenta a depus la dosar un document intitulat „Precizări la motivele de recurs” prin care se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanţe în sensul anulării actelor administrativ fiscale atacate, cu cheltuieli de judecată.
Reluând istoricul cauzei şi arătând că prezentul document reprezintă numai o dezvoltare şi o precizare ce se adaugă motivelor iniţiale de recurs, recurenta a învederat, pentru prima dată, următoarele aspecte de nelegalitate ale hotărârii primei instanţe:
- sentinţa este lovită de nulitate deoarece nu există identitate între minuta pronunţată şi dispozitivul hotărârii, acesta din urmă fiind mult mai amplu şi având adăugiri ce nu au fost cuprinse în minută;
- instanţa de fond nu a avut rol activ, conform art. 123 C. proc. civ. întrucât nu a admis efectuarea unei expertize contabile;
- nulitatea procesului verbal de control din 20 aprilie 2010 pentru că poartă două date distincte, respectiv 20 aprilie 2010 în titlu şi 22 aprilie 2010 la filele 3 şi 4, prin aplicarea sigiliului vămii şi nu este semnat de cei doi inspectori din echipa de control;
- inspectorii ce au exercitat controlul ulterior nu aveau competenţa de a stabili obligaţii de plată a TVA-ului din contabilitatea SC C. SRL;
-SC C. SRL nu avea obligaţia să înregistreze în decontul TVA această operaţiune, în esenţă pentru că bunurile nu erau proprietatea lor şi se imixtionau obligaţii ce vizau gestiunea sa şi dată fiind prezenţa instituţiei neutralităţii TVA şi a taxării inverse.
5. Apărările intimatei Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi (D.R.A.O.V. Iaşi)
Intimata D.R.A.O.V. Iaşi a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei, solicitând respingerea acestora ca nefondate, în condiţiile în care a arătat că la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei-recurente s-a reţinut că această societate nu a respectat dispoziţiile imperative prevăzute de art. 156 şi 157 C. Fisc., în vigoare la data introducerii materiilor prime în România.
6. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost adus prin cererea iniţială de recurs, în termenul legal, raportat la prevederile legale incidente şi sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ. reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea sentinţei primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
6.1. Prealabil examinării motivelor de recurs formulate şi înregistrate la 25 ianuarie 2011, Înalta Curte menţionează că documentul depus ulterior de către recurentă, intitulat „Precizări la motivele de recurs”, nu poate fi avut în vedere decât în măsura în care cuprinde dezvoltarea motivelor iniţiale de recurs.
Toate celelalte aşa-zise „precizări” ce se constituie în veritabile motive de recurs (e.g. nulităţile invocate cu referire la întocmirea actelor de control, competenţele organelor de control, forma procesului-verbal) depuse evident cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. nu vor fi examinate ca atare, fiind tardiv formulate.
O precizare specială se impune, cu referire la pretinsa neconcordanţă invocată de recurentă, între dispozitivul separat al hotărârii (minuta) şi cel cuprins în hotărârea propriu-zisă.
Examinând minuta sentinţei (fila 13 verso dosar fond) faţă de dispozitivul hotărârii (fila 266 verso dosar), şi raportat la prevederile art. 258 şi respectiv art. 261 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu se poate identifica nici o neconcordanţă de natură a atrage vreo vătămare recurentei.
Faptul că minuta nu cuprinde numele părţilor, făcând în schimb referire la calităţile procesuale ale acestora nu reprezintă în mod evident o „neconcordanţă”, minuta conţinând de altfel toate măsurile dispuse de judecătorul fondului şi cuprinse în dispozitivul sentinţei atacate.
6.2. Analizând motivele de recurs cu care instanţa de control judiciar a fost legal investită, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar celor afirmate de recurentă că acestea nu sunt fondate, în condiţiile în care considerentele hotărârii atacate nu sunt contradictorii, după cum nici nu se poate susţine că lipseşte motivarea soluţiei sau că aceasta ar fi superficială.
Ca atare, Înalta Curte reţine că nu este incident acest motiv de nelegalitate, nefiind întrunite cerinţele, respectiv ipotezele vizate de acest motiv de recurs.
Nici motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, în condiţiile în care în speţă nu s-a realizat o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Apreciind că toate criticile recurentei-reclamante se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte le va examina aşadar din această perspectivă, considerând că recurenta critică greşita aplicare şi interpretare a legii, respectiv a prevederilor codului fiscal, incidente, expres arătate.
Printr-o primă critică adusă hotărârii primei instanţe, amplu argumentată, recurenta a susţinut că nu a fost clarificată în cauză o problemă relevantă, respectiv în ce măsură în raport de situaţia de fapt a cauzei se impunea ca plata TVA să fie realizată în mod efectiv, la organele vamale, sau trebuiau aplicate „măsurile de simplificare”.
Astfel cum rezultă şi din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, în fapt, în perioada 1 ianuarie 2007 – 20 aprilie 2007, SC C. SRL a introdus în ţară mărfuri care au fost expediate direct din Turcia, în România, în vederea producerii de confecţii textile pentru firmele partenere din Anglia, conform contractelor de prestări servicii.
Mărfurile materii prime, achiziţionate din Turcia, ţară extracomunitară au fost introduse pe teritoriul vamal al Comunităţii Europene prin România astfel că recurenta a solicitat pentru acestea plasarea sub regim vamal de punere în liberă circulaţie, regim vamal care implică plata drepturilor de import.
În contextul în care, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenta nu contestă faptul că pentru importul de bunuri se datorează TVA, apreciind însă că subzistă o chestiune de apreciere cu privire la modalitatea de plată şi reţinând, astfel cum au statuat şi organele de control, că în perioada respectivă, nu se făcea plata efectiv la organele vamale, conform art. 135 din Legea nr. 343 din 1 august 2006 care completează art. 157 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Înalta Curte consideră că aşa-zisa problemă ridicată de recurentă nu prezintă relevanţă în cauză, în sensul că ipotezele menţionate nu sunt incidente.
Şi aceasta pentru că nici măsurile de simplificare la care se face referire, prevăzute de art. 160 alin. (2) C. fisc. nu sunt aplicabile cauzei, în mod evident, raportat la prevederile exprese ale textului de lege arătat.
Nici celelalte critici ale recurentei vizând practic aplicarea şi interpretarea de către prima instanţă a prevederilor Codului fiscal constând în critica şi analiza punctuală a considerentelor cuprinse în hotărârea atacată nu sunt fondate, pentru argumentele comune în continuare înfăţişate de Înalta Curte.
În acord cu cele reţinute de judecătorul fondului, argumentate pe interpretarea prevederilor art. 156 şi 157 C. fisc., în forma în vigoare la data operaţiunilor în discuţie, Înalta Curte apreciază, contrar celor susţinute de societatea recurentă, că aceasta era datoare să înregistreze în evidenţele contabile TVA aferentă mărfurilor pentru care pe factura de livrare a produselor a fost declarat „livrare intracomunitară”, în condiţiile în care organele de control fiscal au reţinut că societatea recurentă nu a avut certificat de exonerare a plăţii TVA.
Nici criticile recurentei vizând modalitatea în care organul de control fiscal ar fi trebuit să o sancţioneze în situaţia neînregistrării în decont, atât ca taxă colectată cât şi ca taxă dedusă a TVA-ului aferent importului de materie primă din Turcia nu pot fi primite, având în vedere că s-a efectuat controlul ulterior al operaţiunilor vamale, la un interval de 3 ani de la data operaţiunilor, astfel că măsurile la care s-a făcut referire erau inoperante.
Înalta Curte apreciază că nefondată este şi susţinerea recurentei vizând neanalizarea de către prima instanţă a relevanţei O.U.G. nr. 22 din 28 martie 2007, cu atât mai mult cu cât, textul art. 157 alin. (5), înainte de intrarea în vigoare a actului sus-arătat stabilea imperativ că „ importatorii persoane impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153 C. fisc., evidenţiază taxa aferentă bunurilor importate în decontul prevăzut la art. 1562 atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă, în limitele şi în condiţiile stabilite la art. 145-147”.
Înalta Curte apreciază că prima instanţă a argumentat şi înlăturat judicios susţinerile recurentei reluate şi prin motivele de recurs, în ceea ce priveşte lipsa oricărui prejudiciu adus statului român prin omisiunea întocmirii decontului de TVA, în contextul afirmării principiului neutralităţii fiscale.
Cum s-a arătat deja, nu se poate reţine că neînregistrarea în evidenţele contabile a TVA aferentă importurilor nu ar fi adus nici un prejudiciu bugetului de stat, fiind vorba evident de două operaţiuni distincte, din care prima ar fi adus plata la bugetul de stat la un anumit termen de scadenţă a sumei datorate, în vreme ce deducerea, este numai un drept posibil a fi exercitat prin decontul de TVA aferent perioadei fiscale în care a avut loc îndeplinirea obligaţiei de plată.
Judecătorul fondului a evidenţiat şi explicat mecanismul neutralităţii TVA, ce priveşte pe plătitorul de TVA faţă de ceilalţi plătitori sau faţă de consumatorul final, nefiind aplicabilă în relaţia plătitorului cu Statul român. Din această perspectivă susţinerile recurentei şi trimiterile la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (cazurile conexe C-95/07 şi C-96/07 Ecotrade Spa v Agenzia delle Entrate) cu referire la condiţiile acordării deducerii TVA-ului dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite chiar atunci când anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile, nu au incidenţă în cauză, vizând circumstanţe de fapt diferite faţă de cele din prezenta speţă.
Criticile recurentei cu privire la răspunderea individuală şi solidară a reprezentantului de plată a TVA, reţinută în considerentele hotărârii atacate, precum şi susţinerea că în cauză sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, respectiv art. 221 alin. (3), potrivit căruia comunicarea valorii drepturilor vamale către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naştere datoria vamală, sunt neîntemeiate şi nu pot fi reţinute, având în vedere că prin art. 150 şi 151, Codul fiscal stabileşte imperativ condiţiile şi cazurile în care operează aceste modalităţi de răspundere, iar în speţă nu se pune problema recuperării taxelor de import datorate Comunităţii ocazionate de importul de mărfuri din ţările din afara acesteia, ci recuperarea şi plătirea unei taxe interne reglementată de Codul fiscal al României, aşa cum reţine şi instanţa de fond.
Folosirea de către organele vamale a sintagmei decont special, nu este de natură să atragă nulitatea actului întocmit şi nici inexistenţa obligaţiei de a întocmi decontul de taxă de către recurenta - reclamantă, în situaţia în care aceasta voia exercitarea dreptului de deducere, condiţia întocmirii decontului de taxă fiind legală şi imperativă.
Susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de fond are o apreciere limitata în ce priveşte TVA şi provenienţa comunitară a actelor ce reglementează colectarea TVA este neîntemeiată având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, TVA este o taxă internă care este reglementată de Codul fiscal al României.
În fine, Înalta Curte apreciază că nefondate sunt şi criticile recurentei referitoare la neretroactivitatea O.M.F.P. nr. 2421/2007 în condiţiile în care, astfel după cum cu justeţe s-a stabilit prin hotărârea atacată, nu prevederile acestui ordin sunt relevante în cauză, obligaţia de plată a TVA fiind stabilită în temeiul dispoziţiilor din Codul fiscal, în vigoare la data efectuării operaţiunilor de import.
Faţă de considerentele mai sus arătate, apreciind aşadar că motivele de recurs, incluzând şi toate argumentele invocate, înfăţişate de recurenta-reclamantă sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul promovat şi motivat în termenul legal, imperativ, conform art. 303 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C. SRL Roman împotriva sentinţei nr. 152 din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5545/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5603/2011. Contencios → |
|---|
