ICCJ. Decizia nr. 5574/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5574/2011
Dosar nr.8338/62/2009
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa nr. 115/F din 2 iunie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Braşov, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Deciziei de impunere nr. 2604884 din 07 aprilie 2009 şi a Dispoziţiei nr. 78 din 03 iunie 2009 emise de pârâtă.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a solicitat instanţei de fond să constate nulitatea absolută a Deciziei de impunere nr. 260484 din 7 aprilie 2009 emisă de pârâta Direcţia Fiscală Braşov, prin care s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a achita suma de 2.050.399 RON cu titlu de impozit pe clădiri şi pe teren pentru anul 2009, şi a Dispoziţiei nr. 78 din 3 iunie 2009 emisă de aceeaşi pârâtă, prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamanta SC A.P. SA.
Reclamanta a invocat ca motiv de nulitate absolută a acestor acte administrativ fiscale lipsa calităţii autorităţii emitente de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat în raport de împrejurarea că-şi desfăşoară activitatea într-un parc industrial, ceea ce-i asigură aplicarea în mod direct a scutirilor de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri.
Reţine instanţa de fond că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Cod fiscal prevăd scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri aflate în proprietatea persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în parcuri industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor de stat, aspect reţinut şi în jurisprudenţă şi nu se acordă ope legis, ci „potrivit legii".
Această menţiune cuprinsă în cele două texte de lege invocate de reclamantă conduce, în opinia instanţei de fond, la concluzia că dreptul de a beneficia de aceste scutiri, catalogate ca ajutoare de stat, se acordă în condiţiile efectuării unei proceduri legale de autorizare.
Se mai reţine în hotărârea instanţei de fond că ajutorul de stat a fost iniţial reglementat de Legea nr. 143/1999, în prezent abrogată prin intrarea în vigoare a OUG nr. 117/2006.
Constatând că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat de Legea nr. 143/1999, apreciază instanţa de fond că interpretând logic prevederile din aceste acte normative rezultă că scutirile menţionate de art. 250 alin. (1) şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt ajutoare de stat care pot fi autorizate şi acordate doar în condiţiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar sintagma „potrivit legii" rămânând fără finalitate. Or este cunoscut principiul „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat" potrivit căruia dispoziţiile legale se interpretează în sensul producerii unor efecte juridice.
Mai consideră instanţa de fond că în economia Legii nr. 143/1999 un rol esenţial în autorizarea, acordarea ajutorului de stat îl are Consiliul Concurenţei, care are competenţa de a emite ordine prin care să reglementeze acordarea ajutorului de stat către persoane juridice ce îşi desfăşoară activitatea în diverse domenii de activitate.
Un mod de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri şi terenuri a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că acordarea acestui ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale reglementate de legea cadru, iniţial Legea nr. 143/1999, ulterior OUG nr. 117/2006 şi ordinele emise de Consiliul Concurenţei.
Se mai reţine că prin Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 300/21 decembrie 2006, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, pentru ca legislaţia română să fie în deplină concordanţă cu acquis-ul comunitar, fără suprapuneri sau încălcări ale acesteia, s-au eliminat din dreptul intern acele acte normative care dublează prevederi ale regulamentelor comunitare sau ale altor acte normative comunitare care nu necesită adoptarea unor măsuri naţionale de transpunere, printre care şi regulamentele emise de Consiliul Concurenţei în reglementarea procedurilor privind ajutorul de stat.
Prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 296/2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la obligaţia notificării. Emiterea acestui ordin de elaborarea a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Cod Fiscal nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condiţiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare şi după normele elaborate de ministere.
Astfel, constată judecătorul fondului că scutirile de la plata impozitului pe terenuri şi clădiri în cazul parcurilor industriale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 reprezintă ajutor de stat şi s-au acordă iniţial potrivit dispoziţiilor Legii nr. 143/1999, iar apoi conform OUG nr. 117/2006, în acest sens fiind şi art. 1 alin. (5) din Cod Fiscal ("orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007" (anterior prin Legea nr. 143/1999).
Consideră judecătorul fondului că în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislaţia în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, pentru a beneficia de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă Decizia de impunere a obligaţiei fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui ajutor de stat existent, ci de calcularea sumelor datorate cu titlu de impozit pe clădiri şi pe teren a unei persoane juridice. Recuperarea s-ar putea realiza prin emiterea unei decizii, potrivit OUG nr. 117/2006, de către furnizorul ajutorului de stat, cu privire la un an anterior în care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata impozitului pe teren sau clădiri.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 115/F din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta SC E. SA, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-o primă critică formulată susţine recurenta că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că ajutoarele de stat sunt acordate de legiuitor, prin act legislativ sau act cu putere de lege, iar nu de furnizorul ajutorului de stat, de Consiliul Concurenţei sau de Comisia Europeană.
Astfel, în speţa de faţă, actul legislativ în temeiul căruia au fost acordate ajutoarele de stat de care a beneficiat îl constituie Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv dispoziţiile art. 250 pct. 9 şi art. 257 lit. l) din acelaşi act normativ.
Susţine recurenta că prin prevederile legale mai sus menţionate, legiuitorul naţional a dispus, potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (1) raportate la dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 din Cod Fiscal, că, prin efectul legii, societăţile comerciale situate în parcuri industriale nu datorează impozit pe clădiri.
În opinia recurentei prin sintagma potrivit legii din cuprinsul art. 250 pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Cod Fiscal, legiuitorul face trimitere la OG nr. 65/2001, iar nu la OUG nr. 117/2006, astfel cum prevăd fără echivoc dispoziţiile art. 77 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Consideră recurenta că interpretarea juridică a acestei sintagme conduce la înţelegerea că norma de drept cuprinsă în textul de mai sus trebuie aplicată necondiţionat de îndeplinirea altor condiţii de fapt sau de drept. În acest sens susţine recurenta că simpla apartenenţă la un parc industrial dă dreptul unei societăţi comerciale să beneficieze de scutirea de la plata impozitelor locale pentru terenurile şi clădirile deţinute.
Printr-o altă critică formulată susţine recurenta că scopul autorizării ajutoarelor de stat de către Comisia Europeană este de a verifica compatibilitatea acestora în raport de piaţa comună, iar nu interzicerea lor deoarece sancţiunea pentru acordarea ajutoarelor de stat incompatibile cu piaţa europeană o constituie recuperarea acestora.
S-a precizat, prin cererea de recurs, că potrivit art. 88 alin. (3), teza ultimă, din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, punerea în aplicare a măsurilor privind ajutorul de stat se referă la adoptarea actului normativ prin care se iau astfel de măsuri şi nu la acordarea efectivă de către furnizor.
S-a motivat că recuperarea ajutoarelor de stat se dispune numai dacă se dovedeşte că ajutoarele sunt incompatibile cu piaţa comună şi nu ca o consecinţă a faptului că au fost acordate fără a fi autorizate.
Mai susţine recurenta printr-o altă critică formulată că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere faptul că recuperarea ajutoarelor de stat nu poate fi dispusă numai ca o consecinţă a faptului că acestea sunt neautorizate, adică ilegale, ci numai dacă se dovedeşte că ajutoarele sunt incompatibile cu piaţa comună, stabilirea compatibilităţii sau a incompatibilităţii cu piaţa comună fiind atributul exclusiv al Comisiei Europene, fapt care justifică şi competenţa exclusivă a acesteia de a dispune suspendarea, stoparea şi recuperarea ajutoarelor de stat, aspect reţinut în repetate rânduri de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxembourg.
Mai arată recurenta că ajutoarele de stat în discuţie au fost acordate de către furnizorul acestora, respective de către Consiliul Local Braşov prin Hotărârea nr. 273/31 martie 2008, al cărui obiect a fost aprobarea schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri pentru societăţile situate în Parcul Industrial Pro Roman, precum şi notificarea Comisiei Europene în vederea armonizării acestei scheme de ajutor de stat.
Faptul că forma în care Consiliul Local Braşov a înţeles să notifice Comisia Europeană nu a fost conformă formularului prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de implementare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, astfel cum rezultă în mod expres din răspunsul Consiliului Concurenţei transmis Consiliului Local Braşov prin adresa nr. 2132/08 mai 2008, având drept consecinţă netransmiterea notificării către Comisia Europeană, constituie culpa exclusivă a Consiliului Local Braşov şi nu poate fi reţinută în mod legal ca mijloc real de susţinere a poziţiei procesuale a Direcţiei Fiscale Braşov.
Consideră recurenta că susţinerile Direcţiei Fiscale privitoare la datorarea impozitelor locale, ca urmare a neautorizării ajutoarelor de stat, nu poate fi primită deoarece, lipsa autorizării nu atrage descalificarea din categoria ajutoarelor de stat a măsurilor fiscale dispuse prin act normativ, deoarece neparcurgerea unei proceduri administrative nu este de natură să modifice un act normativ, ci este de natură doar să atragă aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
Printr-o altă critică susţine recurenta că Direcţia Fiscală Locală Braşov nu are nicio competenţă în ceea ce priveşte dispunerea recuperării ajutoarelor de stat.
Direcţia Fiscală Braşov, instituţie publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, statuat prin dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 raportate la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată şi completată, precum şi la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 6 C. proCod Fiscal
În temeiul reglementărilor generale privind persoanele juridice, respectiv Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a impus principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice în discuţie, în timp ce, prin însăşi legea sub care este înfiinţată Direcţia Fiscală Braşov, respectiv Legea nr. 215/2001, modificată şi completată, au fost stabilite limitele conţinutului capacităţii de folosinţă a Direcţiilor Fiscale, implicit a Direcţiei Fiscale Braşov, în concordanţă cu "scopul" şi "natura şi întinderea activităţii" acestor instituţii publice, limitate strict la dispunerea, în condiţiile legii, de măsuri în legătură cu impozitele şi taxele locale, iar nu şi în legătură cu ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului comunitar, sunt atribuite competenţei exclusive a Comisiei Europene.
Potrivit legii şi doctrinei, capacitatea de a face/emite un act juridic este o condiţie de fond, generală şi esenţială, de validitate a actului juridic.
În plus, încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este supus nulităţii absolute exprese, statuată prin dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă.
Mai susţine recurenta că nici Consiliul Local Braşov şi nici Direcţia Fiscală Braşov nu au calitatea de a hotărî sau de a emite decizii privitoare la stoparea sau recuperarea sumelor de bani de care a beneficiat subscrisa prin neplata impozitelor locale, această atribuţie şi calitate revenind, potrivit Regulamentului nr. 659/1999, exclusive Comisiei Europene.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Intimata-reclamantă îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parcului Industrial Pro Roman aşa cum acesta este delimitat prin HG nr. 1019/2004.
Direcţia fiscală a Municipiului Braşov a emis Decizia de impunere nr. 260484 din 7 aprilie 2009 pentru stabilirea impozitului pe terenuri şi clădiri aferent anului 2009, calculat în condiţiile H.C.L. nr. 368 şi 737/2007, iar contestaţia împotriva respectivei decizii a fost respinsă prin dispoziţia nr. 78 din 3 iunie 2009, emisă de Direcţia Fiscală - Biroul Soluţionare Contestaţie.
În cauză urmează a se examina dacă recurenta-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite şi taxe potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial, cum susţine în motivele de recurs.
Cod Fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.
Potrivit art. 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 în materie fiscală dispoziţiile Cod Fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se aplică dispoziţiile Cod Fiscal Dacă orice prevedere a acestui cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat.
Aceste dispoziţii se regăsesc şi în art. 148 alin. (29 din Constituţia României.
Tratatul CE reglementează în cuprinsul art. 87 ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.
În raport de aceste prevederi ale Tratatului CE, o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de stat dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: implică folosirea directă sau indirectă de recurse publice; este selectivă, fiind acordată numai anumitor agenţi economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa pe pieţele relevante pe care acţionează agenţii economici respectivi, sau afectează comerţul cu Statele membre.
În vederea aplicării art. 87 - 89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, prin OUG nr. 117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naţionale în materia ajutorului de stat.
Conform normei imperative conţinută de art. 5 alin. (1) din Cod Fiscal, în forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2008, orice măsură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007".
În consecinţă, dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l), invocate de recurenta-reclamantă ca temei legal al cererii sale urmează a fi coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) Cod Fiscal şi ale OUG nr. 117/2006, şi nu cu dispoziţiile OG nr. 65/2001, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Sintagma „potrivit legii" nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat.
Facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Cod Fiscal reprezintă o formă de ajutor de stat, întrucât nu se acordă pentru toate societăţile comerciale ce funcţionează la nivel naţional, ci numai acelor care funcţionează în Parcul industrial, fiind un avantaj acordat acestor societăţi, cu posibilitatea distorsionării concurenţei.
Reclamanta-recurentă face parte din categoria persoanelor juridice care, pentru că îşi desfăşoară activitatea într-un parc industrial, poate beneficia de o asemenea scutire, însă numai după parcurgerea procedurii instituite de OUG nr. 117/2006.
În raport cu prevederile art. 3 din OUG nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, în situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.
În aplicarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi ale art. 257 lit. l) din Cod Fiscal, a fost elaborată „Schema de ajutor de stat regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale în perioada 18 septembrie 2007 - 31 decembrie 2013", aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului Administraţiei şi Internelor.
Ordinul reglementează criteriile în baza cărora un agent economic poate beneficia de ajutorul de stat menţionat de aceste dispoziţii legale, criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ şi se verifică de furnizorul ajutorului de stat anterior acordării facilităţii.
Hotărârea nr. 273/31 martie 2008 a Consiliului Local Braşov a fost transmisă Consiliului Concurenţei, autoritate care, pe baza informaţiilor transmise, a constatat însă că ajutorul notificat de Direcţia Fiscală Braşov nu vizează realizarea de noi investiţii sau crearea unor noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru a se acorda ajutor de stat regional pentru realizarea de noi investiţii, ci îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii, care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute în „Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 - 2013 (2006/C54/2008) - regulamentul cadru privind ajutorul pentru dezvoltarea regională.
Prin urmare, corect s-a reţinut nelegalitatea actelor contestate, acestea fiind adoptate cu aplicarea prevederilor legale comunitare şi naţionale anterior indicate, ca de altfel.
Este incontestabil că, ulterior datei de 1 ianuarie 2007, conform prevederilor OUG nr. 117/2006 competenţa de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat şi procedurile de recuperare şi rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei îndeplinind doar rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană şi furnizorii de ajutor de stat.
În prezenta cauză nu s-a pus însă problema constatării ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare ilegale de care ar fi beneficiat reclamanta-intimată, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs, prin Decizia de impunere în discuţie fiind stabilite, cu respectarea competenţelor atribuite de C. proCod Fiscal, obligaţiile fiscale datorate de aceasta pentru anul 2009, reprezentând impozit pe clădiri şi teren, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada acordării ajutorului de stat conform prevederilor legale incidente în materie, respectiv nu s-a acordat ajutor de stat.
Stoparea ajutorului de stat presupune existenţa unui astfel de ajutor, acordat în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din OUG nr. 117/2006, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri şi să transmită Consiliul Concurenţei, în formatul solicitat de acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel naţional, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor şi informărilor necesare îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de stat membru UE.
În aplicarea acestor prevederi, furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune prin alin. (3) al aceluiaşi text de lege.
Din economia acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale Normelor Metodologice emise pentru aplicarea lor şi aprobate prin Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 1133/2008, în temeiul dispoziţiilor alin. (4) al art. 18 din OUG nr. 117/2006, rezultă în mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea procedurilor instituie de lege în acest sens, putând fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condiţiile prevăzute în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislaţia comunitară şi condiţiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate şi libere.
Or, Decizia de impunere în discuţie nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a declanşării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în condiţiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18 din OUG nr. 117/2006, modificată şi completată prin Legea nr. 137/2004.
Ca atare, criticile formulate de recurentă prin cererea de recurs sunt nefondate, acceptarea punctului de vedere al acesteia echivalând practic cu obligarea emitentului deciziei contestate la acordarea facilităţilor prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (l) Cod Fiscal cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente în materia ajutorului de stat, ceea ce nu este în litera şi spiritul legii.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de SC E. S.A. Braşov prin administrator judiciar B.B.R. SPRL împotriva Sentinţei civile nr. 115/F din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5568/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5581/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
