ICCJ. Decizia nr. 5565/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5565/2011
Dosar nr. 5600/2/2011
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa nr. 4623 din 1 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiilor şi Internelor şi a dispus suspendarea Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor din 6 iunie 2011 până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a apreciat, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, că cererea de suspendare formulată de reclamant îndeplineşte cumulativ condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, apreciază instanţa de fond că măsura provizorie solicitată de reclamant se justifică prin existenţa în cauză a unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, reţine instanţa de fond că în raportul Corpului de Control al Ministrului din 7 aprilie 2011 s-au reţinut, în sarcina reclamantului, două fapte culpabile constând în neîntocmirea întâmpinării pentru termenul din 25 noiembrie 2010 în Dosarul civil nr. 39759/3/2007 şi întocmirea delegaţiei de reprezentare a consilierului juridic din cadrul Academiei de Poliţie A.I.C. Bucureşti în ziua termenului stabilit de instanţă pentru judecată, reţinându-se pentru cea de-a doua faptă încălcarea dispoziţiile art. 3, art. 7 pct. 10, art. 16 şi art. 17 lit. a) din Instrucţiunile Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1111/2005 privind activitatea de asistenţă juridică în Ministerului Administraţiei şi Internelor iar în ordinul a cărui suspendare se cere s-a reţinut încălcarea prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.
Instanţa de fond a considerat că prin schimbarea temeiului de drept al aplicării sancţiunii există indicii cu privire la nelegalitatea actului administrativ în discuţie, acesta reprezentând alături de interesul său legitim un caz bine justificat.
Cealaltă condiţie impusă de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi republicată referitoare la paguba iminentă ce s-ar produce reclamantului prin executarea actului contestat, a fost considerată de asemenea îndeplinită în cauză, în considerarea definiţiei prevăzute în art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, respectiv prejudiciu material viitor şi previzibil ce ar afecta cariera reclamantului, fiindu-i îngrădit accesul pentru ocuparea unei funcţii de conducere, precum şi criteriile pe care Ministerul Administraţiei şi Internelor le va stabili la încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a disponibilizărilor.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 4623 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiilor şi Internelor, în temeiul art. 3041 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Consideră recurentul că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică în condiţiile în care nu au fost administrate probe din care să rezulte îndeplinirea condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, susţine recurentul că în mod neîntemeiat instanţa de fond a reţinut îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, în condiţiile în care ordinul contestat prin care intimatul a fost sancţionat disciplinar, în urma cercetării prealabile realizate în baza Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor din 22 martie 2011, cu mustrare scrisă pentru săvârşirea abaterii disciplinare de neglijenţă manifestată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici, a fost emis cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente, iar intimatul nu a administrat probe de natură a răsturna prezumţia de legalitate a respectivului act administrativ.
Aşa încât consideră recurentul că în mod nelegal, instanţa de fond a considerat că susţinerile făcute în conţinutul cererii de către intimat ar putea constitui motive suficiente pentru înlăturarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat.
Referitor la îndeplinirea condiţiei privind iminenţa producerii unei pagube, susţine recurentul că instanţa de fond a considerat în mod greşit că iminenţa producerii unei asemenea pagube ar rezulta din îngrădirea accesului pentru ocuparea unei funcţii de conducere, în condiţiile în care intimatul nu şi-a manifestat dorinţa, până în prezent de a participa la vreun concurs pentru ocuparea unei funcţii de conducere iar in cazul unei astfel de opţiuni ar putea beneficia de dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 potrivit cărora în categoria recompenselor morale şi materiale ce pot fi acordate poliţiştilor este inclusă şi ridicarea unei sancţiuni disciplinare.
În ceea ce priveşte aprecierea pagubei iminente prin prisma criteriilor pe care Ministerul Administraţiei şi Internelor le va stabili la încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a disponibilizărilor arată recurentul că acestea nu mai sunt de actualitate întrucât erau cuprinse ca şi soluţie normativă într-o iniţiativă legislativă respinsă de Parlament.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte va înlătura toate criticile din recurs referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând că în mod corect instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Înainte de a analiza în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reaminteşte că în mod constant în jurisprudenţa sa a reţinut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi Lege
În acest sens, analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, aşa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurentul-pârât pe fondul cererii de suspendare.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care din analiza sumară a conţinutului Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor din 6 iunie 2011 şi a raportului de cercetare disciplinară din 7 aprilie 2011, în raport cu criticile expuse prin cererea de suspendare, cu Instrucţiunile nr. 111/2005 şi văzând şi adresa din 12 iulie 2011 emisă de Direcţia Generală Management Resurse Umane, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu privire la modul în care s-a dispus sancţionarea disciplinară a intimatului-reclamant.
Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrative, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare. Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât referitoare la emiterea ordinului contestat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor pot fi apreciate doar cu ocazia analizei fondului actului şi nu în procedura sumară de cercetare a actului administrative realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.
Totodată, susţinerea intimatului-reclamant, însuşită de judecătorul fondului, potrivit căreia actul contestat este de natură a-i afecta cariera profesională, prin îngrădirea accesului la o eventuală procedură de numire într-o funcţie de conducere, este suficientă pentru a demonstra iminenţa producerii unei pagube, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, fără a fi necesară manifestarea intenţiei de participare efectivă la o astfel de procedură, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs. Sub acest aspect sunt lipsite de relevanţă şi referirile recurentului-pârât la dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, în condiţiile în care ridicarea unei sancţiuni disciplinare ca şi recompensă morală este o vocaţie şi nu un drept al poliţistului.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 din C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Administraţiilor şi Internelor, împotriva sentinţei civile nr. 4623 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5563/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5567/2011. Contencios → |
|---|
