ICCJ. Decizia nr. 5666/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 5666/2011

Dosar nr. 3608/2/2010

Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 3053 din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunile conexe formulate de reclamanţii D.M.M. şi G.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligându-1 pe acesta să soluţioneze dosarul reclamanţilor înregistrat sub nr. 35440/CC/2007.

Instanţa de judecată a respins acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Conform art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atribuţiile privitoare la soluţionarea dosarelor de despăgubire prin emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, faptul că această entitate nu are personalitate juridică nefiind relevant în cauză, întrucât în litigiile de contencios administrativ esenţială este capacitatea de drept administrativ a autorităţii publice, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării şi exercitarea în concret a legii; analiza prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia inexistenţei unui temei legal care să justifice calitatea de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (9) din O.U.G. nr. 25/2007, această din urmă autoritate funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost pusă în discuţia părţilor de instanţă, din oficiu, în şedinţa publică din data de 07 aprilie 2011, în considerarea sentinţei civile nr. 1958 din 25 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, modificată prin Decizia nr. 518 din 03 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionată irevocabil cererea formulată de reclamanţii D.M.M. şi G.M., în contradictoriu cu pârâţii Cancelaria Primului Ministru - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având ca obiect obligarea pârâţilor la soluţionarea dosarului nr. 35400/CC/2007 privind despăgubirile cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.

Existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în privinţa cererii reclamanţilor de soluţionare a dosarului nr. 35400/CC/2007, creează însă numai aparenţa unei autorităţi de lucru judecat, întrucât examinarea circumstanţelor concrete ale cauzei şi a considerentelor avute în vedere, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de recurs, în litigiul anterior, conduce la concluzia neîndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Cu privire la fondul cauzei.

Prin Decizia nr. 76 din 11 aprilie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost soluţionată Notificarea nr. 113/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii cu privire la imobilul - moară, situat în Comuna Cornăţel, Sat Slobozia, judeţul Dâmboviţa, evidenţiată în patrimoniul SC C.M.T. SA, în favoarea moştenitorilor defuncţilor P.N.D. şi G.C.G., printre care şi reclamanţii D.M.M. (o cotă de 1/8) şi G.M. (în cotă de 3/48).

Dosarul aferent acestei decizii a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35440/CC/2007, fiind parcursă prima etapă a procedurii administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor.

Potrivit afirmaţiilor pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul nr. 35440/CC/2007 a fost analizat şi în privinţa respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, fiind parcursă astfel şi a doua etapă a procedurii administrative.

In ceea ce priveşte etapa evaluării imobilului, se reţine că refuzul pârâtei de îndeplinire a atribuţiilor legale, în sensul desemnării evaluatorului pentru întocmirea raportului de evaluare, este unul nejustificat, susţinerile reclamanţilor în acest sens fiind întemeiate; refuzul pârâtei a fost determinat, pe de o parte, de lipsa relaţiilor solicitate Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, prin adresele nr. 35440/CC din 11 iunie 2010 şi nr. 35440/CC din 15 octombrie 2010, iar, pe de altă parte, de necesitatea respectării ordinii de înregistrare a dosarelor, potrivit Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815 din 16 septembrie 2008.

Sub aspectul lipsei relaţiilor solicitate de la AVAS, se observă că acest demers al pârâtei a intervenit după ce reclamanţii şi ceilalţi moştenitori - titulari ai notificării au răspuns tuturor cerinţelor acesteia.

Or, este evident că refuzul pârâtei de soluţionare a dosarului nr. 35440/CC/2007 este unul nejustificat, neexistând niciun impediment legal care să justifice atitudinea acestei autorităţi, de a solicita repetat prezentarea de precizări şi înscrisuri suplimentare, toate acestea, în condiţiile în care etapa evaluării imobilului presupune efectuarea unui raport de expertiză de către un expert desemnat aleatoriu de Comisia Centrală, expert care va proceda şi la identificarea imobilului sub aspectul tuturor elementelor necesare evaluării şi stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Referitor la necesitatea respectării ordinii de înregistrare a dosarelor, invocată de pârâtă, prin trimiterea la Decizia Comisiei Centrale nr. 2815 din 16 septembrie 2008, se vor înlătura susţinerile acesteia, întrucât sunt de natură să aducă atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin refuzul de soluţionare a cererii într-un termen rezonabil, în condiţiile în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată după 6 ani, deşi termenul legal este de 60 de zile, iar de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale (2007) nu a fost parcursă de pârâtă decât etapa analizării în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 3041 C. proc. civ.

In motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.

De asemenea, arată recurentul, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, faţă de care, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluţionate dosarele se face în raport şi de această decizie.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în raport de dispoziţiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"; din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să soluţioneze dosarul reclamanţilor înregistrat sub nr. 35440/CC/2007.

Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin nesoluţionarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 11 aprilie 2007, şi cea a înregistrării dosarului la Comisie, care a avut loc în acelaşi an, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtului îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinut de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.

Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimaţi să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.

Soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.

Statului îi revine, aşadar, obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.

De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorităţii recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.

Or, în speţă, termenul de peste 3 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamanţilor de soluţionare a cererii lor nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO).

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 3053 din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2011.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5666/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs