ICCJ. Decizia nr. 5725/2011. Contencios. Constatarea calităţii de lucrător/colaborator al securităţii (OUG nr.24/2008). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5725/2011
Dosar nr.11451/2/2009
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3434 din 17 septembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în ceea cel priveşte pe pârâtul M.F.
Prima instanţă a reţinut că atât prima condiţie impusă de legiuitor pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii prin furnizarea de informaţii este îndeplinită, cât şi cea de a doua condiţie este asigurată deoarece nu s-a putut reţine că furnizarea unor informaţii de asemenea natură nu a fost făcută conştient, având reprezentarea clară a faptului că relatări ca cele prezentate anterior nu rămâneau fără urmări.
Instanţa a observat, că în legătură cu primul caz analizat, Securitatea a început urmărirea informativă asupra celui denunţat. De asemenea instanţa a observat că, în privinţa elevelor care purtau corespondenţă cu cetăţenii străini, Securitatea a dispus interceptarea corespondenţei şi informarea conducerii liceului în vederea atenţionării elevelor.
Astfel, prima instanţă a concluzionat că în speţă informaţiile furnizate de pârât au îngrădit dreptul la viaţă privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se arată că deşi din dispozitivul hotărârii atacate rezultă că acţiunea reclamantului a fost respinsă, considerentele aceleiaşi hotărâri reţin expres şi motivat îndeplinirea condiţiilor legale necesare pentru admiterea acţiunii şi pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii cu privire la M.F.
Astfel, arată recurentul că, contradicţia dintre considerentele sentinţei şi dispozitivul acesteia este evidentă.
Analizând sentinţa atacată în raport de motivele de recurs formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În speţă, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ca atare, în dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât CEDO nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 CEDO implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict juridic al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă, care atrage nulitatea hotărârii.
În cauză, judecătorul fondului nu a analizat probatoriul administrat, ci doar s-a rezumat la o serie de afirmaţii de ordin generic.
Mai precis, judecătorul nu a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanţa declaraţiilor invocate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, din perspectiva incidenţei art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008.
Aşadar, este corectă critica recurentului în sensul că instanţa de fond nu a făcut nici o referire concretă la situaţiile prezentate în acţiune.
În concluzie, în speţă, nu s-au respectat cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care indică, între elementele de conţinut ale hotărârii judecătoreşti, şi expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentinţe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune, în baza art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care prevăd că, în toate cazurile, judecătorii hotărâse numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Între dispozitiv şi considerente trebuie să concordanţă, or în cauză, în mod evident există contrarietate între aceste două părţi ale hotărârii, în sensul că prin minută (dispozitiv) se respinge acţiunea reclamantei, iar prin considerente sunt expuse motive care justifică soluţia de admitere a acesteia.
În aceste condiţii, neconcordanţa flagrantă dintre dispozitiv şi considerente are drept consecinţă nulitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, întrucât nu se poate şti ce a hotărât în realitate aceasta. O asemenea împrejurare reprezintă practic o nemotivare a hotărârii atacate cu recurs şi echivalează cu necercetarea fondului, obiectul propriu-zis al litigiului nefiind examinat.
În aceste condiţii, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care respectând principiul disponibilităţii va stabili deplina concordanţă între dispozitivul şi considerentele hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii împotriva sentinţei nr. 3434 din 17 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 5724/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5727/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
