ICCJ. Decizia nr. 5918/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5918/2011
Dosar nr. 3287/2/2010
Şedinţa publică de la 8 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 13 aprilie 2010, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta F.S.H.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, constatarea nulităţii H.G. nr. 56/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea producătorilor de energie electrică şi termică de sub autoritatea Ministrului Economiei, Comerţului şi mediului de Afaceri, publicată în M. Of. din data de 05 februarie 2010.
În motivare, reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 56/2010, Guvernul României a decis înfiinţarea a două societăţi comerciale pe acţiuni, în speţă, CN E. SA şi CN H. SA, ce vor fi deţinute de către acţionarul majoritar Statul Român, prin restructurarea unităţilor actuale de producere a energiei.
Reclamanta a susţinut că şi-a manifestat de-a lungul timpului reticenţa în adoptarea unei astfel de măsuri, care presupune desfiinţarea societăţii SC H. SA şi încorporarea sa în cele doua structuri noi create. A considerat că reorganizarea propusă şi adoptată de Guvernul României vine în contradicţie cu funcţionarea eficientă a sistemului energetic şi bineînţeles, în forma prevăzută de către H.G. nr. 56/2010, cu principiile unei economii libere şi concurenţiale şi cu interdicţiile comunitare în ceea ce priveşte ajutorul de stat.
La 10 septembrie 2010, reclamanta Federaţia Sindicatelor Libere şi independente P., succesoarea în drepturi a fostei reclamante F.S.H.H., ca urmare a procesului de fuziune prin absorbţie, în nume propriu şi în numele membrilor săi a formulat o completare a cererii iniţiale, solicitând instanţei să se constate nulitatea H.G. nr. 357/2010 prin care s-a modificat şi completat H.G. nr. 56/2010, precum şi suspendarea executării celor două hotărâri de guvern până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în prezenta cauză.
Prin încheierea din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantului.
Prin sentinţa nr. 997 din 11 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a dispus anularea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant în numele membrilor săi de sindicat pentru lipsa calităţii de reprezentant, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a dispus respingerea cererii de chemare în judecată, în nume propriu, pentru lipsa calităţii procesuale active. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea de intervenţie formulată de intervenientul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Pentru a avea calitate procesuală activă în prezenta cauză, reclamanta trebuie să justifice vătămarea de către actele administrative atacate a unor drepturi derivând din raporturile juridice de muncă, drepturi reglementate prin norme specifice de dreptul muncii.
În cauza de faţă, reclamanta nu indică, în concret, care ar fi acele drepturi decurgând din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă si contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, ce ar fi vătămate prin cele două acte administrative atacate.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 222 din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă ca sindicatele au calitate procesuală activă şi pot reprezenta interesele membrilor lor în cadrul unor conflicte de drepturi, astfel cum acestea sunt definite de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
În speţă, obiectul cauzei deduse judecăţii nu este reprezentat de un conflict de drepturi, în sensul reglementat de legislaţia muncii.
Pe de altă parte, acţiunea în contencios administrativ formulată de un sindicat ar fi admisibilă numai în temeiul unui drept propriu al organizaţiei sindicale, al cărui beneficiar este organizaţia sindicală respectivă în calitate de persoana juridică, nu şi atunci când se invocă drepturi subiective ale membrilor de sindicat.
Însă, reclamanta nu face referire la niciun fel de drepturi ce ar fi vătămate prin cele două acte administrative atacate, cu atât mai puţin la existenţa vreunui drept sau interes propriu ce ar fi afectat de acestea.
În temeiul art. 49 – 56 C. proc. civ., Curtea, a admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, având în vedere strânsa legătură dintre soluţia cererii principale şi cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României.
Prin încheierea din data de 22 martie 2011, Curtea de Apel, a admis, din oficiu, îndreptarea de eroare materială, în sensul că a înlăturat din dispozitivul sentinţei nr. 997 din 11 februarie 2011, menţiunea, admite cererea de intervenţie formulată de intervenientul Ministerul Economiei, „Comerţului şi Mediului de Afaceri”.
Împotriva sentinţei nr. 997 din 11 februarie 2011, a încheierii din 10 decembrie 2010 şi a încheierii din 22 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional P.– E.
Recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţe pentru a se pronunţa pe fondul cererii de suspendare şi pe fondul acţiunii deduse judecăţii.
În motivarea căii de atac, recurentul a arătat că instanţa nu a soluţionat cererea de suspendare, deşi dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 indică în mod imperativ obligativitatea pronunţării separat asupra cererii de suspendare, cauza fiind soluţionată pe o excepţie ce a vizat fondul cauzei.
Recurentul a criticat şi faptul că instanţa a admis cererea de intervenţie formulată în cauză, fără să pună în discuţie admisibilitatea în principiu a cererii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 52 C. proc. civ.
Cu toate că, prin încheierea din 22 martie 2011, instanţa a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei, în sensul înlăturării menţiunii privind admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în opinia recurentului, încheierea de îndreptare a erorii materiale este nelegală, întrucât judecarea pe fond a cererii de intervenţie este o veritabilă eroare de judecată şi nu o eroare materială, care nu se încadrează în dispoziţiile art. 281 C. proc. civ.
A fost criticată şi soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, în condiţiile în care, cererea formulată în numele membrilor de sindicat a fost făcută în baza unui mandat legal instituit prin legea sindicatelor şi nu în baza C. muncii, cum în mod greşit a reţinut instanţa.
În opinia recurentului, şi excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru cererea formulată în nume personal a fost soluţionată în mod greşit, câtă vreme această calitate decurge din prevederile Contractului colectiv de muncă, din pretinsa nerespectare a dreptului fundamental la consultare al organizaţiei sindicale, principiu care se regăseşte în dispoziţiile art. 170 C. muncii.
A mai arătat că legitimarea activă este dată de încadrarea în dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, în raport de care instanţa trebuia să analizeze numai aparenţa dreptului sau vătămării, existenţa dreptului şi a vătămării presupunând analiza pe fond a cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinările depuse la dosar, intimaţii-pârâţi SC C.E.T. SA, SC C.E.C. SA şi Guvernul României au solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes/fără obiect, arătând că prin art. 11 din H.G. nr. 1024/2011, publicată în M. Of. nr. 744 din 24 octombrie 2011, a fost abrogată în mod expres H.G. nr. 56/2010.
La rândul său, recurentul-reclamant a formulat note de şedinţă, prin intermediul cărora a solicitat să se constate că acţiunea a rămas fără obiect, în condiţiile abrogării H.G. nr. 56/2010 şi implicit a H.G. nr. 357/2010.
Examinând cu prioritate excepţia lipsei de interes, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil şi în recurs în temeiul art. 316, corelat cu art. 298 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că este întemeiată, pentru considerentele care urmează.
Mai înainte de a trece la examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de fond, prin prisma criticilor formulate în recurs, Înalta Curte, apreciază că se impune a se verifica dacă în raport cu obiectul cererii şi al actului juridic dedus judecăţii, subzistă condiţia interesului în promovarea căii de atac.
Interesul constituie una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii în justiţie, necesară nu numai în momentul declanşării procedurii judiciare prin formularea cererii de chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării cauzei.
Interesul trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.
Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat anularea şi suspendarea H.G. nr. 56/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea producătorilor de energie electrică şi termică de sub autoritatea Ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, modificată prin H.G. nr. 357/2010.
Prin dispoziţiile art. 11 din H.G. nr. 1024/2011, publicată în M. Of. al României nr. 744 din 24 octombrie 2011 a fost dispusă abrogarea expresă a H.G. nr. 56/2010.
Având în vedere că actul administrativ cu caracter normativ contestat şi-a încetat existenţa, în condiţiile art. 58 şi următoarele din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, este evident faptul că nu mai subzistă interesul în promovarea recursului împotriva hotărârii Curţii de apel, deoarece actul normativ în cauză nu mai produce efecte.
Aşadar, Înalta Curte, constată că interesul recurentului-reclamant în promovarea căii de atac nu mai este actual, iar lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale reprezintă o excepţie de fond, peremptorie absolută, astfel că, sancţiunea care decurge din aceasta este aceea de respingere a recursului pentru lipsa de interes.
În consecinţă, Înalta Curte, va admite excepţia lipsei de interes, soluţie ce face de prisos cercetarea celorlalte motive de recurs şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca lipsit de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional P. – E. împotriva sentinţei nr. 997 din 11 februarie 2011, a încheierii din 10 decembrie 2010 şi a încheierii din 22 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5914/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5925/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
