ICCJ. Decizia nr. 797/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 797/2011
Dosar nr. 1287/57/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâta A.N.P. solicitând anularea Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 545 din 12 octombrie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) lit. c din Regulamentul privind modul de constituire, organizare şi desfăşurare a activităţilor comisiei de disciplină din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi din unităţile subordonate, aprobat prin Ordin M.J. nr. 2856/C/2004, sesizarea trebuie să cuprindă printre altele şi descrierea faptei. În cauză, sesizarea din 21 august 2009 este structurată pe 5 acuze succinte, care nu sunt însoţite de explicaţii suplimentare care să arate în concret starea de fapt ce i se impută.
Pârâta A.N.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile.
Prin Sentinţa civilă nr. 57/ CA din 20 martie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de neîndeplinire a plângerii prealabile invocată de către pârâta A.N.P. - directorul general; a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.P. - directorul general, şi în consecinţă; a dispus anularea Deciziei nr. 45 din 12 octombrie 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia de neîndeplinire a procedurii prealabile, că potrivit art. 73 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, funcţionarul public cu statut special nemulţumit de sancţiunea aplicată se poare adresa instanţei de judecată competente, potrivit legii. Din aceste dispoziţii legale rezultă că persoana interesată se poate adresa direct instanţei, fără a mai fi ţinută să îndeplinească procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a mai reţinut că prin Decizia nr. 545 din 12 octombrie 2009, reclamantul a fost sancţionat cu mustrare scrisă prevăzută de art. 61 lit. c) din Legea nr. 293/2004, iar în cuprinsul acesteia sunt indicate faptele imputate reclamantului, însă fără a se preciza care sunt acele atribuţii de serviciu sau dispoziţii legale, dispoziţii ale şefilor ierarhici, sau ale altor autorităţi publice care au fost nesocotite prin existenţa deficienţelor constatate cu prilejul controlului.
De asemenea, faptele care i se impută reclamantului au fost descrise la modul general, inclusiv sesizarea din 21 august 2009, neexistând astfel posibilitatea nici pentru reclamant şi nici pentru instanţă de a cunoaşte care sunt deficienţele constatate cu prilejul controlului, cauzate de reclamant sau de altă persoană, în condiţiile în care prin procesul - verbal s-a propus luarea unor măsuri şi faţă de alte persoane.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta A.N.P. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că, având în vedere raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia dacă sesizarea nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 22 alin. (2) lit. c) pe cale de consecinţă nici referatul şi nici Decizia nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 33 alin. (2) lit. c), prin sentinţa recurată completul de judecată a extrapolat motivele de nulitate absolută prevăzute expres şi limitativ de către autorul actului normativ.
Recurenta mai susţine că legiuitorul a înţeles să nu sancţioneze cu nulitatea absolută descrierea insuficientă din sesizare, deoarece aceasta poate fi făcută de oricine şi nu neapărat de o persoană de specialitate. Mai mult decât atât, rolul Comisiei de disciplină de a efectua cercetarea celor sesizate ar fi diminuat foarte mult prin interpretarea eronată dată de instanţa de fond.
Se mai arată că instanţa se află într-o gravă eroare, deoarece actul de sesizare al comisiei de disciplină conţine descrierea faptelor pe larg respectiv sunt enumerate 5 aspecte care se circumscriu abaterii disciplinare prevăzute de art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din A.N.P., republicată. Ulterior, în formularea concluziilor, comisia de disciplină a întocmit referatul înregistrat din 18 septembrie 2009 în care detaliază fiecare dintre cele 5 fapte enumerate în actul de sesizare. De asemenea, concluziile din referat sunt reluate detaliat în Decizia contestată.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, având în vedere conţinutul deciziei, Înalta Curte constată, în mod corespunzător celor reţinute de prima instanţă, că validitatea actului de sancţionare este afectată prin neîndeplinirea condiţiei motivării, a lipsei menţiunilor obligatorii impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.
În acest context s-au înlăturat şi apărările pârâtei – recurente reluate şi sub forma motivelor de recurs, care au susţinut că Decizia atacată ca şi referatul Comisiei de disciplină îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege, apărare care nu poate fi primită, deoarece actul administrativ nu îmbracă forma prevăzută de lege sub aspectul motivării, respectiv descrierea în concret a faptei imputate, a circumstanţelor în care a fost săvârşită conform dispoziţiilor Ordinul M.J. nr. 2856/C/2004 cu referire la art. 81 din Legea nr. 293/2004 şi aplicabilitatea directă a rigorilor art. 268 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii).
Actul este nemotivat din punct de vedere al argumentării în fapt a măsurii dispuse şi nu cuprinde nici „motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile", menţiune obligatorie potrivit art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii, prevăzută sub sancţiunea nulităţii actului de sancţionare, concluzia instanţei de fond nefiind combătută convingător de niciunul dintre recurenţii-pârâţi.
Motivarea actelor administrative constituie, totodată una dintre coordonatele dreptului la o bună administrare, prevăzut de art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care nu mai poate fi ignorată ca reper în orientarea conduitei autorităţilor naţionale din momentul în care modificările aduse art. 6 (din Tratatul privind Uniunea Europeană) prin Tratatul de la Lisabona au conferit cartei valoare juridică egală cu cea a tratatelor.
De altfel şi în Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a apreciat că o motivare insuficientă sau greşită echivalează cu lipsa motivării, ceea ce atrage nevalabilitatea actului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.P. împotriva Sentinţei civile nr. 57/ CA din 2 martie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 796/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 799/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
