ICCJ. Decizia nr. 981/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 981/2011
Dosar nr. 8217/2/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii B.M., A.L., M.C., B.D., C.N., L.D.I., C.I. şi G.S. au chemat in judecată M.P. – Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi M.F.P., solicitând instanţei de contencios administrativ ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:
1. - anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi implicit a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a M.F.P.;
2. - obligarea P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, în conformitate cu art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, să solicite M.F.P. suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public cu titlul „Cheltuieli de personal" pentru plata sporului de risc şi solicitare neuropsihica de 50 %, suspendat din data de 1 iunie 2009, pentru semestrul II 2009, precum şi deschiderea de credite pentru plata sumei aferente plăţii acestuia.
3. obligarea M.F.P. la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal" pentru plata, pe semestrul II 2009, a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihica de 50 %, precum şi la deschiderea de credite pentru plata sumei aferente acestuia.
4. obligarea P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la alocarea, în favoarea acestui parchet, a sumelor reprezentând sporul de risc şi solicitare neuropsihica de 50 % şi plata contravalorii acestuia, începând cu data de 1 iunie 2009 şi în continuare.
În motivarea cererii, au arătat ca prin acest ordin s-a dispus suspendarea Ordinului nr. 526/2009, retroactiv, începând cu 01 iunie 2009, sine die, fiind încălcat principiul legalităţii, nefiind admis ca prin emiterea unui ordin să se încalce Constituţia României şi Legea nr. 303/2004.
M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P., solicitând să se dispună ca M.F.P. să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretenţiile reclamanţilor, în cazul admiterii acţiunii. În motivarea cererii au fost invocate dispozițiile HG nr. 736/2003, art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, art. 19 din Legea nr. 500/2002 în raport de care Ministerul Public este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferenţelor băneşti solicitate.
La termenul de judecata din 26 februarie 2010, Curtea a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. cu privire la capătul 3 din acţiune şi a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtul M.P. – P.G. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1150 din 5 martie 2010, a respins excepţia lipsei de interes cu privire la cererea principală, ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. pe capătul al 3-lea al cererii principale şi, a admis în parte acţiunea reclamanţilor în sensul anulării Ordinului nr. 1472/2009 şi a adresei nr. 293378/2009, emisă de M.F.P.
Totodată, a respins, ca neîntemeiate, restul petitelor, respectiv pentru lipsa calităţii procesuale pasive a M.F.P. referitor la capătul 3 al cererii principale. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în garanţie a M.F.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei de interes a acţiunii este neîntemeiată, întrucât reclamanţii dovedesc un folos practic şi direct din eventualitatea admiterii acţiunii.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. pe capătul 3 al acţiunii, s-a reţinut că aceasta trebuie admisă, deoarece reclamanţii nu au dovedit legitimatio ad processum a acestui pârât în solicitarea de a fi obligat să suplimenteze fondurile bugetare ale M.F.P. pentru plata pe semestrul II 2009 a sporului de 50 % şi să se aprobe deschiderea de credite pentru plata sumei aferente.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că acţiunea este întemeiată în parte, în ceea ce priveşte capetele de cere având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 şi anularea adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 emisă de M.F.P.
Astfel, Curtea a constatat că ordinul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate, decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Or, la emiterea ordinului susmenţionat nu a fost avut în vedere niciunul din cazurile prevăzute de această lege.
Pentru aceleaşi argumente, instanţa a apreciat ca nelegală şi adresa contestată.
Referitor la capătul doi şi patru din acţiune, prin care se solicită obligarea P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să solicite M.F.P. suplimentarea fondurilor pentru plata acestui spor şi deschiderea de credite pentru plata sumei aferente plăţii, instanţa a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, neputându-se reţine un refuz nejustificat al pârâtului în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a-şi exercita atribuţiile ce-i revin potrivit Legii nr. 500/2002, în calitate de ordonator principal de credite pentru asigurarea plăţii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor.
Cât priveşte cererea de chemare în garanţie, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., întrucât solicitarea M.P. are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea prevăzută de art. 60 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul a reiterat excepţia lipsei de interes a intimaţilor-reclamanţi în promovarea acţiunii, pe considerentul că prin sentinţa civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus în mod irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009, astfel că odată pronunţată anularea acestuia, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Recurentul a reiterat şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii susţinând că atât Ordinul Procurorului General nr. 526/2009, cât şi Ordinul nr. 1472/ 2009 a cărui anulare se solicită, au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2777/2009 de către P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit, pentru personalul din subordine, un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 25 % şi un spor de confidenţialitate de 5 %.
Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că instanţa de fond a dispus anularea ordinului atacat, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti. Astfel, s-a reţinut că ordinul contestat ar avea caracter retroactiv, or acest lucru este nefondat, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în luna iulie 2009 (la 13 iulie) după data emiterii Ordinului nr. 1472/2009.
S-a mai susţinut că, prin Ordinul nr. 1472/2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale ci doar o suspendare a plăţii acestora, plata urmând să fie făcută în condiţiile de OUG nr. 71/2009 neputându-se susţine că ordinul atacat încalcă prevederile Legii nr. 303/2004.
S-a mai susţinut şi că, în cauză nu poate fi vorba despre o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, întrucât prin emiterea lui s-a sistat plata sporului de 50 % pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, din motive strict financiare. De asemenea, s-a susţinut că nu poate fi vorba nici de producerea unei pagubei iminente de vreme ce reclamanţii sunt beneficiarii unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata sporului de 50 % menţionat mai sus, hotărâri ce se vor executa potrivit OG nr. 71/2009.
Referitor la aşa-zisul exces de putere, reţinut de instanţa fondului, recurentul susţine că, acesta este înlăturat de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 potrivit căruia „activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat".
Recurentul a mai susţinut şi faptul că prin anularea Ordinului nr. 1472/2009, instanţa de fond a adăugat la textul de lege al OUG nr. 71/2009, încălcând principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.
Cât priveşte cererea de chemare în garanţie a M.F.P., s-a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus respingerea acesteia în condiţiile în care a admis acţiunea reclamanţilor, obligaţia de garanţie există în temeiul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căreia activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat.
Recursul este nefondat.
Analizând cu prioritate excepţiile invocate de recurent în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate.
Referitor la lipsa de obiect a acţiunii, Înalta Curte reţine că anularea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât. Este de reţinut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007). Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că, în pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi adresei ce formează obiectul litigiului.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine următoarele:
Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, Înalta Curte reţinând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul reclamanţilor la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 aplicabil numai în privinţa sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, precum şi faptul că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Este necontestat caracterul retroactiv al actelor contestate, întrucât au fost emise în cursul lunii iulie şi dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, actele contestate ar fi trebuit să fie elaborate şi emise cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii legii civile, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestora.
Emiterea actelor administrative contestate cu nesocotirea principiului neretroactivităţii aduce atingere şi principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actelor administrative contestate cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., se constată că acestea nu pot fi primite. Întemeiat a apreciat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina M.F.P. a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii. În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin M.F.P. potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire, iar executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii se face cu respectarea procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Jurisdicţiei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor C.E.D.O. şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, B. împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1150 din 5 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 979/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1155/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
