ICCJ. Decizia nr. 1052/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel București la data de 10 aprilie 2009, reclamanta SC T.H.R. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. -Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și A.F.P.C.M. Constanța a solicitat următoarele:
- anularea în parte a deciziei de soluționare din 27 noiembrie 2008 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare și ,pe cale de consecință, admiterea în tot a contestației formulate de reclamantă;
- anularea deciziei de impunere din 19 august 2008 emisa de A.F.P.C.M. Constanța în baza raportului de inspecție fiscală din 19 august 2008
- anularea raportului de inspecție fiscală din 19 august 2008 emis de A.F.P.C.M. Constanța și ,pe cale de consecință, anularea TVA și a impozitului pe profit estimat suplimentar in valoare de 1.394.550 RON,
- exonerarea SC T.H.R. SA de la plata sumei totale de 1.394.550 RON reprezentând: T.V.A. în cuantum de 473.645 RON ,accesorii aferente în cuantum de 131.202 RON,impozit pe profit în cuantum de 623.217 RON,accesorii aferente în cuantum de 166.486 RON
- restituirea sumei de 1.394.550 RON și a tuturor sumelor achitate ca urmare a executării a acestor obligații fiscale cât și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 4919 din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T.H.R. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția generală de soluționare a contestațiilor și A.F.P.C.M. Constanța. Pe cale de consecință, a anulat, în parte, decizia din 27 noiembrie 2008 și decizia de impunere din 19 august 2008, în privința sumei de 1.394.550 RON reprezentând T.V.A., impozit pe profit și accesorii aferente, și a obligat pârâta A.F.P.C.M. Constanța la restituirea către reclamantă a sumei de 1.394.550 RON. Instanța de judecată a respins capătul de cerere privind anularea raportului de inspecție fiscală și a obligat pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Ca urmare a inspecției fiscale desfășurate la societatea reclamanta având ca obiect verificarea impozitelor și taxelor datorate bugetului general consolidat de către SC V. SA, până la data fuziunii prin absorbție cu societatea reclamantă, fost emisă decizia de impunere din 19 august 2008 prin care au fost stabilite obligații în cuantum de 1.528.882 RON.
împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație, iar prin decizia din 27 noiembrie 2008 a Direcției Generale de Soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F. a fost admisă în parte, în sensul ca a fost desființată parțial decizia de impunere în privința sumei de 134.332 reprezentând: 17.921 RON T.V.A., 28.289 RON accesorii aferente, 82.222 RON impozit pe profit, 5.900 RON accesorii aferente.
Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiata contestația privitor la suma de 1.335.912 RON reprezentând: 473.645 RON, accesorii aferente în cuantum de 131.202 RON, impozit pe profit în cuantum de 623.217 RON, accesorii aferente în cuantum de 166.486 RON.
Se apreciază ca argumentele reclamantei relativ la nerespectarea dispozițiilor C. proc. fisc., expuse anterior la punctele 1.1.-1.5, nu pot face obiectul analizei instanței de judecata întrucât contestația reclamantei a vizat exclusiv aspecte privitoare la fondul cauzei, respectiv legalitatea și temeinicia stabilirii T.V.A. și impozit pe profit, prin estimarea bazei de calcul.
Aceste critici de nelegalitate ale deciziei de impunere invocate pentru prima oara in fata instanței de judecata nu mai pot fi valorificate de către reclamanta în aceasta etapă. O astfel de interpretare se impune din coroborarea a textelor C. proc. fisc. care reglementează procedura soluționării contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.
în acest sens se retine că potrivit art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003: (1) în soluționarea contestației organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării.
Tot astfel, art. 218 din același act normativ prevede posibilitatea atacării la instanța de contencios administrativ a deciziei de soluționare a contestației, iar nu direct a deciziei de impunere, astfel că se impune cu evidenta concluzia ca și analiza legalității și temeiniciei deciziei de soluționare a contestației se circumscrie limitelor impuse de art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.
Pe de altă parte, se retine ca organul de soluționare a contestației a analizat critica reclamantei privind nelegala estimare de către organul de inspecție fiscala a bazei de impunere pentru facturile fiscale lipsă.
în acest sens, a reținut în fapt ca în urma controlului s-a constatat ca pentru un număr de 461 de facturi lipsesc toate cele 3 exemplare ale facturilor. Referitor la facturile lipsă, s-a constatat că societatea avea obligația reconstituirii conform prevederilor art. 26 din Legea contabilității nr. 82/1991 republicată; anunțării pierderii sau sustragerii acestora la D.G.F.P. Constanța sau la organele de poliție conform art. 4 din O.M.F.P. nr. 29/2003 și transmiterea la Compania Națională I.N. SA" a listei seriilor și plajelor de numere ale formularelor cu regim special pierdute sau sustrase. întrucât nu s-au respectat prevederile invocate, organul de inspecție fiscală a procedat la impunerea prin estimare a bazei impozabile conform art. 67 din O.G. nr. 92/2003.
Organul de soluționare a contestațiilor a apreciat ca judicioasa decizia organului fiscal în sensul determinării bazei de impunere prin estimare, conform art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, din moment ce formularele cu regim special au dispărut, iar societatea nu și-a îndeplinit obligația de refacere a acestora.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, văzând și concluziile raportului de expertiza în specialitatea fiscalitate, întocmit in cauza de experții C.A. și M.A., Curtea constata ca decizia atacata este nelegala și netemeinica sub aspectul soluționării contestației în privința sumei de 1.335.912 RON reprezentând: 473.645 RON, accesorii aferente în cuantum de 131.202 RON, impozit pe profit în cuantum de 623.217 RON, accesorii aferente în cuantum de 166.486 RON.
Neîndoielnic, dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003 stabilesc dreptul organului fiscal de a estima mărimea bazei de impunere - (1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. în acest caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale.
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a C. proc. fisc. aprobate prin H.G. nr. 1050/2004: 65.1 Estimarea bazelor de impunere va avea loc în situații cum sunt:
a) contribuabilul nu depune declarații fiscale sau cele1 prezentate nu permit stabilirea corectă a bazei de impunere;
b) contribuabilul refuză să colaboreze la stabilirea stării de fapt fiscale, inclusiv situațiile în care contribuabilul obstrucționează sau refuză acțiunea de inspecție fiscală;
c) contribuabilul nu conduce evidența contabilă sau fiscală;
d) când au dispărut evidențele contabile și fiscale sau actele justificative privind operațiunile producătoare de venituri și contribuabilul nu și-a îndeplinit obligația de refacere a acestora.
Contrar celor susținute de care organul fiscal și cel de soluționare a contestației, în cauza nu sunt este incidența ipoteza descrisă la lit. d) din art. anterior menționat, de vreme ce nu a fost constatată lipsa unor facturi fiscale completate, deci care să conțină vreo operațiune economico-financiara și, pe cale de consecința, să poată fi calificate drept care documente justificative în accepțiunea art. 6 al Legii contabilității nr. 82/1991.în mod evident, obligația de refacere la care se refera textul art. anterior menționat vizează, prin ipoteza, un act justificativ care a fost completat cu anumite mențiuni.
Astfel cum s-a reținut și în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauza de cei 2 experți anterior menționați, notele de recepție și constatare de diferențe întocmite la sfârșitul sezonului estival 2003 de către SC V. SA (societatea absorbită de către reclamantă), depuse la dosarul cauzei, atesta faptul că facturile fiscale reținute in cuprinsul raportului de inspecție fiscala, au fost facturi neutilizate.
împrejurarea ca acestea au dispărut ulterior din magazia societății, precum și neîndeplinirea de către reclamanta a dispozițiilor legale potrivit cu care formularele cu regim special de înseriere și numerotare, pierdute sau sustrase se declara nule in M. Of. al României, după sesizarea organelor in drept, nu îndreptățește organul fiscal la stabilirea bazei impozabile prin estimare și, implicit, la calculul impozitului pe profit, T.V.A. și accesorii.
Se constată că organul fiscal a stabilit, in lipsa oricărui probatoriu (inclusiv un control încrucișat, de exemplu, in condițiile in care reclamanta prestează și servicii turistice aferente biletelor de odihna și voucherelor emise de agențiile de turism sau Casa Naționala de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și, pe baza contractelor încheiate emite facturile fiscale aferente), ca facturile lipsa consemnau operațiuni economice taxabile.
Mai mult, organul fiscal nu a ținut cont de împrejurarea ca, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/1999 operatorii economici au obligația de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale și de a elibera bonuri fiscale, eliberarea și a facturii fiscale fiind obligatorie atunci când clienții solicita in mod expres acest lucru, astfel ca, pentru majoritatea operațiunilor din hoteluri și restaurante este suficient bonul fiscal.
în acest context, expertiza dispusa in cauza a concluzionat ca metoda de calcul aplicata de către organul fiscal pentru estimarea bazei impozabile este eronata, de vreme ce nu s-a ținut cont și de bonurile fiscale emise de SC V. SA înregistrate in Registrul jurnal de vânzări pe perioada iunie-august 2003, care conțin atât baza impozabila de prestare a serviciilor hoteliere, cat și cota T.V.A.
Așa fiind, se apreciază ca judicioasă susținerea experților in sensul ca neincluderea in media valorica a veniturilor înregistrate/contabilizate in baza bonurilor fiscale a majorat artificial baza veniturilor estimate cu aproximativ 60% din cifra de afaceri realizata de SC V. SA în anul 2003.
De asemenea, se retine ca experții au concluzionat ca metoda de calcul folosita de organul fiscal nu a ținut cont de capacitatea de cazare existenta, de numărul de zile posibile și numărul de zile /turist realizate in anul 2003, in condițiile in care din estimarea efectuata de acesta rezulta un grad de ocupare a locurilor de cazare de 125, 6%, ceea ce este, evident, imposibil.
Tot astfel, cu temei au concluzionat experții ca, admițând chiar ca erau aplicabile dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003, inspectorii nu au avut in vedere ca veniturile realizate presupun mai întâi efectuarea unor cheltuieli care au inclusă și o cota T.V.A. deductibilă fiscal, legiuitorul prevăzând fără echivoc faptul că din T.V.A. colectat se scade TVA deductibila, și numai diferența reprezintă o obligație de plata. în același sens, în legătura cu impozitul pe profit, s-a reținut ca aceeași inspectori fiscali nu au ținut cont de faptul ca orice venit se realizează cu o cheltuiala, iar pentru prestațiile hoteliere generatoare de venituri, SC V. SA a efectuat și o serie de cheltuieli cu dotările hoteliere, cu întreținerea capacităților de cazare, cu utilitățile privind consumurile de apă, energie, cu personalul de deservire etc.
în final, se retine că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, și în acord cu raportul de expertiza întocmit în cauza, din totalul de 550 de facturi date spre utilizare in anul 2003, doar 89 de facturi au dobândit calitatea de documente justificative in înțelesul Legii nr. 82/1991, restul de 461 de facturi fiind restituite la magazia de imprimate și înregistrate in fisa formularului cu regim special "facturi fiscale", în care s-au specificat atât numerele utilizate, cat și numerele neutilizate.
Simpla împrejurare ca imprimatele au dispărut, nu îndreptățesc organul fiscal la a considera incidente dispozițiile art. 65.1 lit. d) din H.G. nr. 1050/2004, anterior citat, în lipsa oricărei probe care sa ateste neconformitatea celor reținute in cuprinsul documentelor care atesta neutilizarea facturilor fiscale.
Concluzionează instanța de fond că, întrucât cele 461 de facturi fiscale nu au atestat vreodată existența vreunei operațiuni economice, decizia de impunere prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a T.V.A., impozit pe profit (și accesorii), în raport de o baza de impunere estimată în mod nelegal, apare ca nelegală și netemeinică, fapt ce impune anularea atât a deciziei de impunere, cat și a deciziei de soluționare a contestației, în parte, în privința sumei de 1.394.550 RON; întrucât reclamanta a achitat aceasta suma, având în vedere soluția de desființare a actului de impunere, va fi obligată parata A.F.P.C.M. Constanta la restituire, în scopul repunerii părților în situația anterioara emiterii actului fiscal anulat ca nelegal.
Cât privește cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală, se retine că aceasta nu are natura unui act administrativ fiscal, astfel cum este definit prin O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., ca actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.
Actul administrativ apare ca fiind exteriorizarea voinței interne a unui organ al administrației publice de a produce in mod direct efecte juridice, adică de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Pentru a fi in prezenta actului administrativ, manifestarea autorității administrației publice trebuie a fie expresa, neîndoielnica in a schimba ceva din ordinea juridica existenta pana in momentul manifestării ei, delimitându-se, astfel, de operațiunile tehnico-administrative.
în cauză, raportul de inspecție fiscala nu da naștere prin el însuși la vreo obligație fiscala in sarcina reclamantei, ci este un act premergător deciziei de impunere, pe care o fundamentează, iar solicitarea de anulare a acestuia este lipsita de suport legal, fapt ce impune respingerea acestui capăt de cerere.
Reținând culpa procesuala pasivă a pârâtelor, instanța de fond a apreciat că se impune obligarea acestora către reclamanta la plata taxei de timbru și timbrului judiciar de 43, 6 RON, 10.618 RON onorariu de expert și 10.000 RON onorariu avocațial redus, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul
împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții.
în motivarea recursului său, A.N.A.F. a arătat în esență următoarele:
în mod eronat instanța de fond a apreciat că în speță nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 67 lit. d) C. proc. fisc., respectiv că estimarea făcută de organul de control este eronată.
Arată recurenta că s-a constatat lipsa a 471 facturi fiscale date spre utilizare în anul 2003, ulterior pe parcursul controlului, regăsindu-se 10 facturi fiscale iar societatea nu a făcut dovada pierderii sau sustragerii facturilor.
A mai arătat recurenta că obligația reconstituirii documentelor contabile este prevăzută de art. 26 din Legea nr. 82/1991 iar situația pierderii sau sustragerii acestora se face conform O.M.F.P. nr. 29/2003 ori, înștiințarea de către reclamanta - intimată s-a realizat după finalizarea controlului în septembrie 2008.
în mod greșit s-a apreciat că facturile constatate lipsă pentru anul 2003 și pentru care s-a realizat înștiințare în septembrie 2008, au fost facturi neutilizate iar expertiza omologată de instanță este greșită făcând referire la cheltuielile realizate de contribuabil când legislația fiscală nu face referire pentru procedura de estimare la aceste elemente iar evidențele societății nu ofereau date în acest sens.
De asemenea se arată de recurenta A.N.A.F. că soluția instanței de fond este nelegală în ceea ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere admiterea în parte a acțiunii.
în drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului său D.G.F.P. - A.F.P.C.M. Constanța a arătat în esență următoarele:
în mod nelegal instanța de fond a înlăturat aplicarea prevederilor art. 65 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1050/2004 - și a considerat că nu s-au respectat prevederile art. 67 din O.G. nr. 92/2003.
Arată recurenta că facturile fiscale neutilizate reprezintă acte justificative privind operațiuni producătoare de venituri și nu se confundă cu documentele justificative. De aceea trebuie ținută o evidență strictă iar lipsa facturilor fiscale reprezintă una din situațiile în care se procedează la estimarea bazei de impunere.
Neînregistrarea în jurnalele de vânzări, inexistența lor faptică și neprezentarea procesului - verbal de distrugere a condus la stabilirea lipsei acestor facturi fiscale și aplicarea dispozițiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003.
în ceea ce privește metoda de estimare folosită, organul de inspecție fiscală a aplicat metoda mediei valorice a facturilor emise în luna pentru care s-a făcut estimarea.
Este eronată aprecierea instanței de fond în referire la stabilirea bazei impozabile prin estimare ținând cont și de bonurile fiscale emise de reclamantă pe perioada iunie - august 2003, întrucât nu s-a constatat lipsa bonurilor de casă, iar bonurile fiscale emise de reclamantă pe perioada menționată sunt aferente celor 89 de facturi ce nu fac obiectul contestației.
De asemenea s-a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada că cele 461 de facturi constatate lipsă au fost predate la arhivă, nu a făcut dovada existenței faptice sau dacă au fost distruse, să prezinte procesul - verbal de distrugere în conformitate cu procedurile legale.
Reclamanta nu a procedat la reconstituirea lor, nu a prezentat dovezi că aceste formulare nu au fost utilizate conform art. 10 din H.G. nr. 831/1997.
în drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Apărările intimatei - reclamante
Reclamanta - intimată a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței civile ca temeinică și legală.
Considerentele și soluția instanței de recurs
Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1050/2004 - se reține că, în mod eronat instanța de fond le-a înlăturat.
Deși instanța de fond a reținut că cele 461 facturi în cauză (toate cele 3 exemplare) au dispărut, că reclamanta nu a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 4 din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 29/2003 - privind notificarea către Compania națională I.N. și declararea lor ca nule la M. Of., totuși apreciază că, dat fiind faptul că au fost facturi neutilizate nu erau aplicabile dispozițiile privind stabilirea bazei impozabile prin estimare prevăzută de art. 65 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1050/2004.
înalta Curte reține că în mod greșit instanța de fond a constatat că din totalul de 550 de facturi date spre utilizare în anul 2003, doar un număr de 89 de facturi au dobândit calitatea de document justificativ, deja înregistrate în contabilitate, celelalte 461 fiind restituite la magazia de imprimate și înregistrate în fișa formularului special "facturi fiscale" - care ulterior au dispărut, însă nu se atestă că facturile au privit operațiuni economice.
Constată înalta Curte că susținerea privind cele 89 de facturi în sensul că urmare estimării i-au fost impozitate reclamantei de două ori veniturile nu este conformă realității, câtă vreme acestea nu au format obiectul controlului.
Reclamanta a declarat pe de o parte, că cele 461 facturi lipsă nu au fost completate și au fost predate la arhivă, ori în notificările făcute pentru declararea lor ca nule (după data încheierii inspecției fiscale) se susține că acestea au fost pierdute, distruse însă fără a prezenta un proces-verbal de distrugere în conformitate cu prevederile legale.
Potrivit art. 4 din O.M.F.P. nr. 29/2003, privind aplicarea prevederilor H.G. nr. 831/1997 "în cazul pierderii sau sustragerii formularelor cu regim special, agenții economici sunt obligați:
a) să anunțe, in termen de 24 de ore de la constatare, pierderea sau sustragerea formularelor cu regim special la direcția generala a finanțelor publice județeană, a municipiului București, respectiv la administrațiile finanțelor publice ale sectoarelor municipiului București, după caz; pentru sustragere vor fi anunțate și organele de politie;
b) să transmită Companiei Naționale I.N. SA lista seriilor și plajelor de numere ale formularelor cu regim special pierdute sau sustrase, in termen de 48 de ore de la constatarea pierderii sau sustragerii".
Estimarea bazelor de impunere va avea loc în situații cum sunt: [pct. 65.1.d) din H.G. nr. 1050/2004] - când au dispărut evidențele contabile și fiscale sau actele justificative privind operațiunile producătoare de venituri și contribuabilul nu și-a îndeplinit obligația de refacere a acestora.
Nu poate fi primită susținerea instanței de fond că organul fiscal trebuia să includă în media valorică veniturile înregistrate în baza bonurilor fiscale, întrucât nu bonurile fiscale se înregistrează în contabilitate, calitatea de document justificativ o au facturile - acestea trebuie să fie înregistrate în contabilitate conform art. 25 din Legea nr. 82/1991 - adică exact situația la care se referă pct. 65.1 lit. d) din H.G. nr. 1050/2004.
în baza bonurilor fiscale s-au înregistrat în contabilitate cele 89 facturi care nu fac obiectul contestației.
Referitor la împrejurarea că facturile au fost "neutilizate" sau că nu consemnau operațiuni economice.
Se reține că reclamanta - intimată nu a probat acest lucru, nu rezultă că facturile au fost predate la magazie în baza bonului de predare transfer și nu figurează în fișa de magazie a formularelor cu regim special conform art. 8 din H.G. nr. 831/1997 și de asemenea nu s-a făcut nici o dovadă că au fost înregistrate ca "formulare neutilizabile" (art. 10 din H.G. nr. 831/1997), nu a existat o cercetare a motivelor și împrejurărilor pentru care lipsesc aceste facturi, nu există persoane culpabile în acest sens.
întrucât reclamanta - intimată nu și-a îndeplinit obligațiile legale privind reconstituirea documentelor justificative pentru înregistrarea veniturilor din activitatea de exploatare, se apreciază că în mod corect organele fiscale au procedat la estimarea bazei impozabile a impozitului e profit și T.V.A., având în considerare valoarea serviciilor prestate în luna de referință, prin media valorică a facturilor emise.
Potrivit pct. 91.4 din H.G. nr. 1050/2004 - "Stabilirea bazei de impunere precum și a diferențelor de impozite, taxe și contribuții, în activitatea de inspecție fiscală se face pe baza evidențelor contabile, fiscale, sau a oricăror alte evidențe relevante pentru impunere ori folosindu-se metode de estimare conform cu prevederile art. 65 C. proc. fisc.".
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 - "orice operațiune economică efectuată se consemnează într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate dobândind astfel calitatea de document justificativ".
în consecință, față de cele reținute mai sus, constatând că instanța de fond a formulat o sentință nelegală prin aprecierea eronat a materialului probator în raport cu dispozițiile legale, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 raportat a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au admis recursurile, s-a modificat sentința recurată, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1068/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1058/2012. Contencios → |
|---|
