ICCJ. Decizia nr. 1093/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1093/2012
Dosar nr. 7447/2/2010
Şedinţa publică de la 1 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 26 august 2010 reclamanţii N.V. şi S.T. au solicitat instanţei de contencios administrativ obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să efectueze controlul de legalitate a dosarului nr. 45152/CC şi să înainteze dosarul la evaluator.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. D1. din 21 mai 2008 s-a soluţionat notificarea nr. N1. din 13 iulie 2001 şi s-a propus acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 4, ce nu poate fi restituit în natură.
Au mai arătat reclamanţii că pârâta nu a înţeles să efectueze controlul de legalitate al dosarului, în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirilor, nici după 2 ani şi 3 luni de la data emiterii dispoziţiei nr. D1. din 21 mai 2008, deşi au întreprins numeroase demersuri în acest sens.
Pârâta a formulat întâmpinare în care arată că dosarul de despăgubire a fost analizat, etapa evaluării urmând a fi parcursă cu respectarea ordinii stabilite prin decizia nr. 2815/2008, a cărei emitentă este.
Prin sentinţa civilă nr. 2455 din 29 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii N.V. şi S.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A obligat pârâta să efectueze controlul de legalitate a Dosarului nr. 45152/CC şi să înainteze dosarul la evaluator.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dosarul de despăgubiri a fost înregistrat la autoritatea pârâtă, la data de 31 iulie 2009, însă, din actele dosarului nu reiese că acesta a fost analizat în ce priveşte legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, contrar susţinerilor pârâtei.
A mai constatat prima instanţă că apărările pârâtei nu pot fi reţinute, întrucât aceasta nu a invocat niciun argument pertinent prin care să justifice întârzierea cu care a derulat procedura prevăzută de lege în cazul reclamanţilor. Sub acest aspect, Curtea apreciază că invocarea unui act intern (Decizia nr. 2815/2008) prin care se stabileşte ordinea examinării dosarelor de despăgubiri, nu constituie o justificare pentru întârziere, mai cu seamă că la dosar nu a fost depus un extras din evidenţele pârâtei care să confirme, eventual, un volum de activitate prea mare în raport cu capacitatea sa de procesare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Recurenta-pârâtă prin motivele de recurs formulate, susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, deoarece procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape, printre acestea fiind şi etapa evaluării, etapă condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 iulie 2008 emisă de pârâtă.
Mai precizează recurenta-pârâtă că procedura administrativă stabilită de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură este o procedură complexă care cuprinde mai multe etape distincte în care sunt implicate mai multe entităţi, astfel încât, în mod obiectiv, astfel de cauze nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materie contenciosului administrativ, nefiind posibilă executarea acestei obligaţii într-un termen de 30 de zile.
O altă critică vizează greşita obligare a autorităţii la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamanţilor, cuantumul acestora fiind nejustificat de mare în raport de munca depusă de avocat, având în vedere că pentru soluţionarea procesului au fost necesare doar două termene de judecată.
Recursul este nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, să procedeze discreţionar, manifestând pasivitate şi aducând astfel atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării, iar Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti datează din 21 mai 2008 şi nici până în prezent nu s-a efectuat controlul de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură, pentru a se trece la etapa evaluării.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat recurenta-pârâtă să procedeze la efectuarea controlului de legalitate şi la înaintarea dosarului către un evaluator.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menţionate anterior are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie (în anul 2009), este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Prin urmare, sentinţa recurată este legală, atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu pot fi reţinute criticile aduse în temeiul art. 3041 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată către reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este vădit nefondată, în contextul în care, recurenta-pârâtă a susţinut în permanenţă netemeinicia acţiunii formulate de reclamanţi, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretenţiile formulate, în sensul art. 275 C. proc. civ., mai ales că a exercitat şi calea de atac a recursului împotriva sentinţei, iar faptul că pârâta este o entitate în subordinea Ministerului Finanţelor Publice nu reprezintă nicio piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, chemat în judecată fiind şi Statul Român prin această Comisie, care are buget propriu din care se pot achita aceste cheltuieli de judecată.
Nici solicitarea subsidiară formulată, în sensul de a se diminua aceste cheltuieli de judecată nu este întemeiată, suma de 1500 RON nefiind un onorariu exagerat de mare pentru a fi redusă, dacă se are în vedere munca prestată de avocatul intimaţilor-reclamanţi, care a reprezentat partea şi a formulat apărări şi în faţa instanţei de recurs, etapă procesuală în care nu a mai solicitat cheltuieli de judecată suplimentare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 2455 din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1087/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1095/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
