ICCJ. Decizia nr. 1220/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1220/2012
Dosar nr. 10328/2/2010
Şedinţa publică de la 7 martie 2012
Prin cererea înregistrată la 26 octombrie 2010 sub nr. 10328/2/2010 reclamanţii V.T.T. şi D.M.A.M. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la emiterea unei decizii referitoare la acordarea titlului de despăgubiri pentru imobilul, situat în Bucureşti, str. E. nr. 7, sector 5 compus din teren în suprafaţă de 1095 mp şi construcţie demolată.
Au mai solicitat şi daune cominatorii de 50 RON pe zi de întârziere, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamanţii au arătat că în temeiul Legii nr. 10/2001, mama lor, V.M.L. a adresat în termen legal o notificare înregistrată sub nr. 677/2001 prin executorul Judecătoresc solicitând restituirea în natură, sau în măsura în care nu este posibil, compensaţii băneşti pentru imobilul proprietatea sa compus din teren loc de casa şi casa de locuit ce a fost demolată situată în str. E. nr. 7 sector 5 Bucureşti, imobil trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
La data de 5 mai 2007 Primarul General a emis Dispoziţia nr. 7929 şi ca urmare a faptului că această construcţie a fost demolată conform Adresei nr. 486/2002 emisă de SC C. S.A pentru front construcţii "CENTRUL CIVIC" în baza C.D.S nr. 152/1980, a hotărât la art. 1 "Se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată, situată în Bucureşti,str .E.,nr. 7, sec. 5, imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite V.T.T. şi D.M.A.M.".
La data de 14 aprilie 2009 cu Adresa nr. LV/21487/2008:937/SP2, instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti le-a comunicat că după verificarea dosarului primit de la Primăria Municipiului Bucureşti nu au fost reţinute elemente de nelegalitate şi ca atare Dispoziţia nr. 7929 din 5 mai 2007 emisă de Primarul General, însoţită de întreaga documentaţie depusă în original a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor potrivit prevederilor art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
După primirea acestei adrese, au adresat Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul ANRP un număr de opt cereri prin care solicitau să li se comunice numărul sub care a fost înregistrat dosarul precum şi stadiul de soluţionare a dosarului.
După cea de a opta cerere au primit, în luna august 2009, o adresă de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin care li se comunică, că dosarul este înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor cu nr. 43837/CC şi că până în momentul redactării răspunsului nu a fost atribuit unui consilier din cadrul S.C.C.S.D, în vederea analizării şi transmiterii unui evaluator autorizat.
Au înaintat în septembrie 2010 o notificare pârâtei pentru emiterea deciziei.
În dovedirea cererii lor reclamanţii au depus dispoziţia Primarului General privind acordarea măsurilor reparatorii, cereri, adrese, notificări şi adresa.
La 2 februarie 2011 pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar cu privire la capătul de cerere privind daunele cominatorii a arătat ca acest capăt de cerere este inadmisibil faţă de dispoziţiile art. 5803 Cod procedură civilă.
La termenul din 2 februarie 2011 reclamanţii au arătat că înţeleg să se judece atât cu ANRP, cât şi cu CCSD.
La 28 martie 2011, pârâta CCSD a depus concluzii scrise, identice cu întâmpinarea. Aceleaşi concluzii au fost depuse şi la 31 martie 2011.
La termenul din 30 martie 2011 reclamanţii au depus înscrisuri în susţinerea cererii lor învederând că dosarul reclamantei a fost trimis societăţii selectate în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind daunele cominatorii, analizată cu prioritate în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Cod procedură civilă, s-a reţinut că prin Decizia nr. XX/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că “cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de procedură civilă”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 329 al. 3 Cod procedura civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Prin urmare a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, invocată de pârâtă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că acţiunea reclamanţilor este întemeiată numai în parte.
Prin acţiune reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor ANRP şi CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în Bucureşti, str.E. nr. 7 sector 5, construcţie demolată.
În anul 2007 a fost emisă Dispoziţia nr. 7929 din 5 mai 2005 a Primarului General al Municipiului Bucureşti prin care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent reclamanţilor pentru imobilul sus indicat, construcţie demolată.
Din anul 2007 până în 2011 pârâta nu a finalizat procedura legală prevăzută de Legea nr. 247/2005 privind emiterea titlului de despăgubiri.
Astfel s-a constatat nejustificată nesoluţionarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii la circa 10 ani de la notificare şi la circa 3 ani de când dosarul se află la pârâtă.
Aceste termene nu pot fi considerate rezonabile.
Din actele depuse de reclamanţi la termenul din 30 martie 2011 reiese că aceştia au depus toate înscrisurile necesare evaluării imobilului pentru care solicita emiterea titlului de despăgubire.
Astfel că pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în conformitate cu art. 3 lit. a) şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pârâta CCSD trebuia să desemneze un evaluator, conform art. 13 din acelaşi titlu al legii indicate.
Prin urmare solicitarea reclamanţilor în sensul obligării pârâtei CCSD la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E. nr. 7 sector 5, construcţie demolată este întemeiată, însă obligaţia se va executa nu în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci numai după finalizarea evaluării imobilului, pârâta având obligaţia de a desemna evaluatorul faţă de faptul că instanţa a considerat ca înscrisurile depuse de reclamanţi sunt suficiente pentru evaluare.
În acest context capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii nu este întemeiat deoarece la acest moment instanţa nu poate stabili o dată de la care pot fi solicitate astfel de daune faţă de faptul că în prezent procedura evaluării nu a fost realizată.
Ca urmare s-a respins în rest cererea reclamanţilor, având în vedere şi faptul că aceştia au formulat cererea şi în contradictoriu cu pârâta ANRP, care nu are atribuţii privind desemnarea evaluatorului şi nici emiterea titlului de despăgubire conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Aşa fiind în baza art. 1 şi 18 din Legea nr. 554/2004 a fost admisă în parte cererea reclamanţilor şi a fost obligată pârâta CCSD la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată s-a reţinut că onorariul apărătorului reclamanţilor este nepotrivit de mare în raport de obiectul acţiunii, obligare emitere act administrativ, precum şi munca depusă de acesta, precum şi faptul că acţiunea a fost admisă doar în parte.
Astfel în baza art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă a obligat pârâta CCSD să plătească reclamanţilor suma de 500 RON cheltuieli de judecată reduse, precum şi la plata sumei de 4,3 RON cât este taxa de timbru şi timbru judiciar aferente capătului de cerere admis de instanţă.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor arătând, în esenţă, următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii V.T.T. şi D.M.A.M.au chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
1. Obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul - construcţie demolată, situat în municipiul Bucureşti, strada E., nr. 7, sector 5;
2. Obligarea pârâtei la daune cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere;
3. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 2521/2011 a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind daunele cominatorii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în sensul că a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul construcţie demolată din Bucureşti, str. E. nr. 7, sect. 5.
Totodată, prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a obligat pârâta la 500 RON cheltuieli de judecată şi 4,3 RON taxă de timbru şi timbru judiciar.
Sentinţa civilă nr. 2521/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este netemeinică, având în vedere următoarele aspecte:
Prin apărările depuse pe fondul cauzei s-a arătat instanţei de fond faptul că, în cauza dedusă judecăţii, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, notificatorii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul, situat în municipiul Bucureşti, strada E., nr. 7, sector 5.
Prin Dispoziţia nr. 7929 din 5 mai 2007 a fost propusă acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie demolată.
Dosarul aferent dispoziţiei mai sus amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În cadrul procedurii administrative reglementată prin Titlul VII din actul normativ amintit, sunt parcurse mai multe etape:
- etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor, aceasta etapă fiind prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) Capitolul V Titlul VII, modificat şi completat prin O.U.G nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv;
- etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării, şi
- etapa evaluării, etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlul în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G nr. 81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V - Secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire".
În cauza supusă judecăţii, s-a subliniat faptul că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul aferent Dispoziţiei nr. 7929/05 mai 2007 a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 43837/CC.
Astfel, în urma analizării înscrisurilor ataşate la dosar, s-a constatat că acesta trebuie completat cu autorizaţia de construcţie, procesul verbal şi planul cadastral emise de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare, întocmindu-se în acest sens Adresa ANRP nr. 43837/CC din 7 ianuarie 2011, ataşată în copie.
S-a precizat că potrivit dispoziţiilor pct. 26.2 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, entitatea învestită cu soluţionarea notificării trebuie să identifice cât mai exact în decizie/dispoziţie imobilul ce face obiectul restituirii (în natură sau în echivalent), atât în privinţa locaţiei (adresă, număr poştal, vecinătăţi, etc.), a componenţei acestuia (teren/construcţie teren şi construcţie), cât şi a suprafeţei.
S-a precizat faptul că, dosarul reclamanţilor a fost completat cu înscrisurile mai sus menţionate.
Referitor la etapa evaluării, s-a subliniat faptul că această etapă este condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Potrivit acestei decizii dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale se vor împărţi în două categorii:
- dosare transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 81/2007,
- dosare transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G.nr. 81/2007.
În plus, conform art. 2 din aceeaşi decizie, proporţional, din fiecare categorie mai sus arătată şi în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate şi constatate a fi complete, vor fi trimise la evaluare.
Fată de aceste aspecte, s-a arătat că solicitarea reclamanţilor privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire este neîntemeiată.
Adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, la care s-a făcut referire mai sus, s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie şi pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înfiinţare (2005). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalităţii ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.
În sfera dreptului comunitar, principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
Curtea Constituţională a României a statuat cu valoare de principiu că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă.
În acelaşi sens, cu referire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 Plenul Curţii Constituţionale a statuat că, "Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite”.
De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite".
S-a menţionat şi faptul că, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant, criterii ce susţin aprecierile noastre conform cărora considerentele reţinute de instanţa de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire în favoarea reclamantului sunt neîntemeiate.
S-a mai subliniat faptul că, ulterior efectuării raportului de evaluare, Comisia Centrală va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, această entitate având obligaţia de a respecta anumite principii stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, între care şi cel al acordării unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională (a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 4 Titlul VII din Legea nr. 247/2005), motiv pentru care s-a apreciat solicitarea reclamanţilor îndreptată împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ca fiind neîntemeiată.
Astfel, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei centrale înainte de apariţia O.U.G nr. 81/2007, şi cele transmise după intrarea în vigoarea a actului normativ amintit.
În speţă, dosarului privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor, aşa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte aspectele reţinute de instanţa de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.
S-a menţionat, în acelaşi sens, şi faptul că jurisprudenţa aceleiaşi instanţe în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant, criterii ce susţin aprecierile noastre conform cărora considerentele reţinute de instanţa de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire în favoarea reclamanţilor sunt neîntemeiate.
În acelaşi context, s-a precizat că instituirea procedurii administrative, la care s-a făcut referire în cuprinsul prezentului recurs, are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare. Astfel, această procedură este pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerinţa unor factori externi, care să determine soluţii diferite în situaţii similare.
Este incontestabil faptul că persoanele beneficiare ale unei decizii/dispoziţii emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 au dreptul la parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 într-un termen rezonabil, dar jurisprudenţa Curţii Europene în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii ce trebuie luate în calcul, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant, criterii ce susţin aprecierile noastre conform cărora considerentele reţinute de către instanţa de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor referitor la transmiterea dosarului de despăgubire al reclamanţilor evaluatorului sau societăţii de evaluare sunt neîntemeiate.
Un alt aspect de menţionat este că dacă s-ar admite că poate fi primită acţiunea în obligare direct de emitere a deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor, cu trecerea peste etapele administrative, această situaţie este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale, şi anume, se poate stabili o obligaţie într-un litigiu de contencios administrativ printr-un titlu executoriu în sensul art. 22 din Legea nr. 554/2004, obligaţie ce ar trebui să poată fi adusă la îndeplinire din Legea contenciosului administrativ.
Altfel spus, s-ar ajunge în situaţia acceptată ca Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, deşi executarea obligaţiei nu mai depinde în totalitate de această entitate, ci şi de evaluator şi, aşa cum rezultă din prev. art. 16 ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv, 16.12 - 16.14 din Norme metodologice şi astfel cum s-a conturat în practica însăşi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „Procedurile administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai multe etape distincte, în care sunt implicate mai multe entităţi, astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ” (Decizia nr. 518 din 3 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 30455/3/2007) aşadar, nefiind posibilă executarea obligaţiei într-un termen de 30 de zile.
Referitor la obligarea la plata de cheltuieli de judecată, în cuantum de 500 RON şi 4,3 RON taxe de timbru, s-au făcut următoarele precizări:
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Astfel, pentru soluţionarea prezentului litigiu, a fost necesar un termen de judecată administrându-se doar probe cu înscrisuri.
Acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată şi faţă de obiectul cauzei, având în vedere că este vorba de o obligaţie de a face şi nu o „obligaţie bănească”.
De asemenea, s-a precizat că, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, acţiunile ce au ca obiect imobile ce au fost preluate în mod abuziv sunt scutite de plata taxei de timbru.
Mai mult decât atât, această Comisie reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
Aceste aspecte nu vizează o împotrivire din partea subscrisei Comisii la acţiune, ci doar faptul că nu există un buget pentru plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru motivele ce vor fi expus în continuare:
Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor - din Legea nr. 247/2005 nu conţine prevederi care să-i confere Comisiei Centrale atribuţii în privinţa verificării dispoziţiilor emise de autorităţile locale sub aspectul conţinutului acestora, respectiv dacă aceste acte administrative oferă suficiente informaţii în vederea identificării imobilelor pentru care urmează a se acorda despăgubiri, după cum este cazul în speţa de faţă. Chestiunea pusă în discuţie este fără îndoială, de competenţa evaluatorului/societăţii de evaluatori, aşa cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (6) şi alin. (61) - alin. (65) din actul normativ precitat.
Apoi, competenţa acestei autorităţi publice centrale de a efectua un control de legalitate se rezumă doar la a verifica legalitatea respingerii cererilor de restituire în natură, după cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005. Or, în speţă, pe terenul în discuţie există edificate construcţii, astfel că imobilul nu poate fi restituit în natură, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanţii sunt de acord cu acordarea de despăgubiri prin echivalent şi nu au contestat dispoziţia autorităţii locale.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 7929 din 5 mai 2007 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, iar dosarul a fost înregistrat în acelaşi an la Comisia Centrală, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond întemeiat a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 para. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a uniunii europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Aplicarea prevederilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu înlătură constatarea că pârâta nu a rezolvat cererea reclamanţilor într-un termen rezonabil. Fapt este că între 2007 şi 2011 dosarul reclamanţilor a stat în nelucrare, ceea ce în mod evident îi este imputabil autorităţii pârâte, cu atât mai mult cu cât la un moment dat au fost depuse şi înscrisurile pe care Comisia le solicitase în vederea completării dosarului de despăgubiri al reclamanţilor.
Contrar celor susţinute de pârâtă instanţa de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, cum au fost stabilite în Legea nr. 247/2005, ci a sancţionat pasivitatea manifestată de Comisie în perioada scursă de la data înregistrării dosarului, prin neexecutarea atribuţiilor legale în soluţionarea dosarului de despăgubire, urmând astfel ca şi în dosarul de faţă procedurile reglementate de Legea nr. 247/2005 să fie respectate. Desigur, conform unei jurisprudenţe consolidate a instanţei supreme, nu este în discuţie termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, în mod corect prima instanţă a obligat-o pe pârâtă, cu acest titlu, la plata sumei de 500 RON. Cum a fost admisă acţiunea reclamanţilor, pârâta a căzut în pretenţii în sensul art. 247 C. proc. civ., astfel că în deplină consonanţă cu textul legal precitat a fost admis şi acest capăt de cerere, motivaţiile recurentei, din perspectiva textului de lege amintit, fiind complet lipsite de relevanţă. De asemenea nu se justifică reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată din primă instanţă. Înalta Curte constată, sub acest aspect, că onorariul avocaţial nu este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii, de complexitatea dosarului şi de munca depusă de avocat, astfel că nu se justifică aplicarea art. 247 alin. (3) C. proc. civ.
De remarcat că prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., astfel că din acest punct de vedere critica recurentei este lipsită de temei. În ceea ce priveşte referirea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în legătură cu taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, Înalta Curte constată că acest act normativ nu este incident în cauză, acţiunea reclamanţilor fiind întemeiată pe prevederile Legii nr. 247/2005.
În fine, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în judecată în calitate de autoritate publică învestită cu puterea juridică de a emite acte administrative de autoritate, în sensul prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar în ipoteza obligării acesteia la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, în mod corect, „căzând în pretenţii”, prima instanţă a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C.proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Văzând că s-au cerut cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte, conform art. 247 C. proc. civ., va obliga pârâta la plata către reclamanţi cu acest titlu, a sumei de 1000 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Sentinţei civile nr. 2521 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamanţii V.T.T. şi D.M.A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1216/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1226/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
