ICCJ. Decizia nr. 1231/2012. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1231/2012
Dosar nr. 394/33/2011
Şedinţa publică de la 7 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul Primarul Comunei Cămăraşu, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea Încheierii nr. VI/363 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Conturi a României - Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităţilor administrativ teritoriale prin care a fost respinsă Contestaţia Primarului Comunei Cămăraşu nr. 2981 din 13 septembrie 2010 împotriva măsurilor dispuse la punctul 7 din Decizia nr. 29 din 23 august 2010 şi anularea, în parte, a Deciziei Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a judeţului Cluj nr. 29 din 23 august 2010, respectiv punctul 7 al acesteia.
Totodată, în temeiul prevederilor art. 15 coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, s-a solicitat suspendarea parţială a executării Deciziei Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a judeţului Cluj nr. 29 din 23 august 2010, respectiv punctul 7 al acesteia până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Reclamantul a arătat că prin Decizia Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a judeţului Cluj nr. 29 din 23 august 2010, decizie emisă ca urmare a examinării "abaterilor de la legalitate şi regularitate" consemnate în Procesul-verbal de constatare nr. 2.779 din 30 iulie 2010, încheiat în urma acţiunii de audit financiar al contului anual de execuţie bugetară pe anul 2009 la Primăria Comunei Cămăraşu s-a constatat "Plata nelegală a sumei brute totale de 241.967 RON, reprezentând sporuri, prime şi alte drepturi salariale, acordate contrar prevederilor legale personalului propriu în baza Contractului/Acordului colectiv de muncă nr. 1881 din 25 ianuarie 2006 respectiv 204 din 26 ianuarie 2009 înregistrat la Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale Cluj sub nr. 38 din 31 iunie 2006 respectiv 25 din 11 februarie 2009 considerându-se încălcate următoarele acte normative: Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 14(2) şi (3), (4) art. 22, art. 23, art. 54 (5) şi (6), O.G. nr. 6 din 24 ianuarie 2007, art. 41; O.G. nr. 10/2008, art. 17; Legea nr. 130/1996, republicată, privind contractul colectiv de muncă, art. 8 (1), art. 12 (1) şi art. 24 (1); Contractul Colectiv de Muncă Unic nr. 2.895 din 29 decembrie 2006, la nivel naţional pe anii 2007 - 2010, art. 3 (2); H.G. nr. 833/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor paritare şi încheierea acordurilor colective, art. 25.
Prin Încheierea din 15 aprilie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de către Primarul Comunei Cămăraşu şi în consecinţă a dispus suspendarea parţială a executării Deciziei Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Cluj nr. 29 din 23 august 2010, respectiv punctul 7 din decizie, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 394/33/2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 337 din 3 iunie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de către reclamantul Primarul comunei Cămăraşu în contradictoriu cu pârâta Curtea de conturi a României.
Pentru a pronunţa aceste soluţii instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 157 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale, se stabileşte numai prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative. Contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă încheiate pentru angajaţii instituţiilor bugetare nu pot conţine clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, aspect ce rezultă din prevederile art. 12 din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.
La momentul în care angajaţii reclamantului au beneficiat de sporurile salariale acordate fără bază legală, drepturile salariale şi alte drepturi ale personalului contractual erau reglementate în dispoziţiile O.G. nr. 10/2008, iar salarizarea funcţionarilor publici era reglementată de dispoziţiile O.G. nr. 6/2007. O altă problemă care se pune în prezentul litigiu este definirea sintagmei "măsuri referitoare la sănătate şi securitate în muncă", pentru a se putea stabili obiectul de negociere pe care pot să îl aibă acordurile de muncă şi contractele colective de muncă.
Ca atare, indiferent că sunt în vigoare contractul/acordul colectiv de muncă şi hotărârea emisă de Consiliul Local Cămăraşu pentru acordarea sporurilor salariale nelegale, actele administrative contestate (decizia de măsuri şi încheierea prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva deciziei de măsuri), au fost emise legal de Curtea de Conturi, în virtutea atribuţiilor acesteia, aşa cum acestea sunt prevăzute atât în dispoziţiile Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva Încheierii din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj a declarat recurs Curtea de Conturi a României, iar împotriva Sentinţei civile nr. 337 din 3 iunie 2011 a declarat recurs Primarul Comunei Cămăraşu.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care se va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentinţa atacată şi se va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârile atacate şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Primarul Comunei Cămăraşu, împotriva Sentinţei civile nr. 337 din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Încheierii din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârile sus menţionate şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1207/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1248/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
