ICCJ. Decizia nr. 1266/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții T.C. și T.M.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea pârâtei la desemnarea unui evaluator și emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pentru imobilelor situate în București.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate, arătând că refuzul acesteia în ce privește emiterea actului administrativ are un caracter justificat.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin Sentința nr. 3119 din 2 mai 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanții T.C. și T.M.L. și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să soluționeze cererea reclamanților având ca obiect desemnarea unui evaluator, întocmirea raportului de evaluare și emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Totodată, Curtea de apel a respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere și a obligat pârâta la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată reclamanților, cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr. 12815 din 4 august 2010 emisă de Primăria Municipiului București s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii reclamanților, iar dosarul aferent acestei dispoziții a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei sub nr. 47928/CC.
în acest context, prima instanță a apreciat că refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește soluționarea cererii reclamanților rezultă din depășirea termenului în care avea obligația de a soluționa cererea, împrejurare de natură a atrage culpa autorității pârâte.
De asemenea, judecătorul fondului a constatat că în afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenției, prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile de despăgubire autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de către România prin Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
3. Recursul exercitat de pârâtă
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei, invocând ca temei legal art. 3041C. proc. civ.
în motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cauzei fără să țină seama de particularitățile cauzei, de complexitatea procedurii administrative impuse prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și de normele administrative emise pentru stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor prin Decizia nr. 2815/2008, prin care autoritatea emitentă a căutat să asigure egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubire.
Recurenta critică sentința instanței de fond și sub aspectul cheltuielilor de judecată, precizând că pârâta a recunoscut pretențiile și dreptul subiectiv al reclamanților, astfel că obligarea acesteia la cheltuieli de judecată este neîntemeiată, iar Comisia, oricum nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilelor situate în București imposibil de restituit în natură.
Calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri le-a fost recunoscută prin Dispoziția nr. 12815 din 4 august 2010 emisă de Primarul Municipiului București prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, însă complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidența termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ și de aceea se va dispune obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire într-un termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, însă vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptățită să determine ea însăși acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunțat în mod constant și instanța supremă.
înalta Curte constată că reclamanții au început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor emisă în 4 august 2010, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat sub nr. 47928/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistență concluziei la care a ajuns prima instanță, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Totodată, reține că sentința primei instanțe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008.
Dispozițiile art. 20 din Constituția României și normele interne cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenție ca o garanție a dreptului la un proces echitabil și aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.
Așadar, complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce privește respectarea termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivități a autorității publice, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunțarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.
înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., plata de 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamanți, la care a fost obligată pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speței.
Astfel fiind, Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală a pârâtei constând în faptul că în momentul introducerii acțiunii, cererea reclamanților nu era soluționată, fiind justificată declanșarea procesului.
l. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta - pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimații - reclamanți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1272/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1268/2012. Contencios → |
|---|
