ICCJ. Decizia nr. 1272/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, reclamanta S.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, obligarea pârâtei la plata atât a sumelor reprezentând drepturile salariale, cât și a celorlalte drepturi la care reclamanta era îndreptățită din momentul eliberării din funcție și până la data reintegrării sale efective, cât și la plata de daune morale în cuantum de 50.000 RON pentru prejudiciile suferite ca urmare a eliberării din funcție.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin ordin al Autorității Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, a fost numită în funcția publică de director executiv adjunct al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău la data de 4 mai 2006, iar prin Ordinul nr. 180 din 25 aprilie 2009, comunicat reclamantei la data de 24 aprilie 2009, s-a dispus eliberarea din sa din funcție cu un începând cu data de 23 aprilie 2009, cu un preaviz de 30 de zile.
în continuare, reclamanta a mai arătat că deși ordinul anulat de către Curtea de Apel Bacău prin Sentința civilă nr. 27 din 25 februarie 2010, rămasă irevocabilă, totuși drepturile salariale nu i-au fost acordate, întrucât s-a renunțat la acest capăt de cerere, rezervându-și dreptul de a le solicita ulterior pe cale separată.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a invocat excepția tardivității introducerii cererii, pe fond solicitând respingerea cererii ca nelegală și neîntemeiată.
2. Hotărârea Curții de apel
Prin Sentința nr. 110 din 24 iunie 2011, Curtea de Apel Bacău a admis excepția prescripției dreptului de a primi despăgubiri și pe cale de consecință, respinge cererea cu același obiect, formulată de reclamanta S.V., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că, în raport de dispozițiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, ale art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și ale 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea reclamantei este prescrisă (introdusă tardiv).
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că prevederile art. 106 din Legea nr. 188/1999, care reglementează modul în care funcționarul public concediat își poate recupera drepturile salariale în ipoteza în care acesta cere în justiție anularea catului administrativ prin care au încetat raporturile de serviciu, face trimitere la condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, lege care condiționează acordarea dreptului la despăgubiri pe cale separată de introducerea cererii având acest obiect într-un termen maxim de un an, sub sancțiunea prescripției dreptului la acțiune.
Prin urmare, instanța de fond, având în vedere că cererea reclamantei a fost introdusă pe 9 mai 2011, în timp ce ordinul prin care încetaseră raporturile de serviciu cu pârâta fusese comunicat acesteia pe data de 24 aprilie 2009, a constatat că dreptul la acțiune privind despăgubirile constând în drepturile salariale s-a prescris.
Cu privire la renunțarea la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor compuse din drepturile salariale din data de 14 ianuarie 2010, prima instanță a constatat că această renunțare nu a întrerupt termenul de prescripție, întrucât renunțarea la judecată are efect retroactiv asupra curgerii termenului.
Referitor la susținerile reclamantei în sensul că ar fi aplicabil termenul de prescripție din dreptul muncii care este de 3 ani, instanța de fond a apreciat că acestea nu pot fi primite întrucât art. 106 din Legea nr. 188/1999 face referire expresă la condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.
în fine, judecătorul fondului a constatat că nici susținerea că reclamanta ar fi știut de pagubă abia în luna mai 2011 nu poate fi reținută, întrucât formularea acestei cereri o dată cu acțiunea principală denotă fără dubiu că reclamanta știa sau trebuia să știe de întinderea pagubei.
3. Recursul reclamantei
împotriva Sentinței nr. 110 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel Bacău a declarat recurs S.V. apreciind că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică.
Recurenta susține că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei este prescrisă, întrucât reclamanta a depus acțiunea cu respectarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, recurenta mai arată că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale pentru prejudiciile cauzate ca urmare a eliberării din funcție, pentru care prescripția extinctivă nu putea opera.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și potrivit art. 3041C. proc. civ. sub toate aspectele, înalta Curte constată că se impune admiterea recursului pentru primul motiv invocat.
Argumente de fapt și de drept relevante
în speță, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material constând în drepturile salariale sau asimilate salariului de care a fost lipsită și pentru prejudiciul moral constând în vătămarea unor valori ale personalității umane, ca efect al emiterii unui act administrativ privind raportul său de serviciu, anulat prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Acțiunea înregistrată la data de 9 mai 2011 are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile produse prin Ordinul nr. 180 din 25 aprilie 2009, prin Președintele Autorității Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă a dispus eliberarea reclamantei din funcție începând cu data de 24 aprilie 2009.
Acest ordin a fost anulat prin Sentința civilă nr. 27 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Bacău, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4468 din 21 octombrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004,
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".
încadrarea în termenul de prescripție de un an prevăzut în art. 19 din Legea nr. 554/2004 se analizează prin raportare la elemente de fapt apte să conducă la concluzia că reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei sau trebuia să o cunoască prin diligente rezonabile în contextul circumstanțelor cauzei.
Termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii acțiunii în anularea actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate, în mod obiectiv, cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un an pentru formularea unei astfel de acțiuni.
De asemenea, cererea de despăgubiri materiale, deși este subsumată tot noțiunii de "reparare a pagubei", utilizată în cuprinsul art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, are un regim juridic diferențiat, în sensul că legea dă posibilitatea formulării ei pe cale separată, în termen de un an de la data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004.
înalta Curte constată, prin urmare, că întinderea prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu Ordinul nr. 180 din 25 aprilie 2009 a fost cunoscută la data pronunțării Deciziei nr. 4468 din 21 octombrie 2010, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție de un an reglementat prin art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în mod eronat, instanța de fond a constatat că la data de 9 mai 2011, când a fost învestită curtea de apel, dreptul la acțiune ar fi fost prescris.
l. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Toate argumentele prezentate mai sus au fost în măsură să atragă casarea sentinței în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care a analizat și celelalte aspecte invocate în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1275/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1266/2012. Contencios → |
|---|
