ICCJ. Decizia nr. 1455/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1455/2012
Dosar nr. 1818/2/2011
Şedinţa publică de la 20 martie 2012
Prin acţiunea formulată, reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, suspendarea hotărârii luate prin Încheierea nr. 4/07 februarie 2011 emisă de pârâtă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, şi anume suspendarea aplicării măsurilor cuprinse la punctul 1 din Decizia nr. 90 din 16 noiembrie 2010, respectiv evidenţierea în contabilitate a creanţei de 2.130.457 RON, urmărirea recuperării acestei sume şi reîntregirea fondurilor plătite pe seama bugetului de stat.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
A mai arătat reclamanta că, în lipsa unui prejudiciu adus instituţiei, măsura dispusă ca urmare a actului de control privind recuperarea sumei şi reîntregirea fondurilor plătite pe seama bugetului de stat este netemeinică şi nelegală.
Reclamanta a solicitat admiterea cererii de suspendare şi, pe cale de consecinţă, suspendarea măsurilor cuprinse la punctul 1 din Decizia nr. 90 din 16 noiembrie 2010, emisă de directorul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În drept, a invocat Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificări şi completări ulterioare, Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi republicată, cu modificări şi completări ulterioare.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare a măsurii de la pct. 1 din Decizia nr. 90 din 16 noiembrie 2010, nefiind satisfăcute cerinţele legii în ce priveşte admisibilitatea cererii de suspendare.
Pârâta a arătat că susţinerile reclamantei nu sunt împrejurări de natură să argumenteze că este vorba despre un „caz bine justificat”, pentru că existenţa acestei condiţii nu presupune invocarea unor motive de nelegalitate evidentă, deoarece o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.
În ceea ce priveşte condiţia „pagubei iminente”, s-a apreciat de către pârâtă că reclamanta nu a motivat în niciun fel şi nu a demonstrat iminenţa producerii unei pagube, în sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 6766 din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că împrejurările invocate de reclamantă prin acţiune nu constituie „cazuri justificate” în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la lipsa existenţei unui prejudiciu şi imposibilitatea reîntregirii fondurilor din bugetul de stat, în condiţiile în care suma de 2.130.457 RON, constatată ca neeligibilă, a fost achitată din sursele primite de la bugetul de stat.
Instanţa a mai reţinut că măsura de evidenţiere în contabilitate a creanţei, respectiv cea de urmărire a recuperării acestei sume, nu sunt de natură să producă reclamantei vreun prejudiciu material.
Ca urmare, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare fiind respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamanta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac promovate recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru suspendarea executării actelor administrative menţionate.
În opinia recurentei suspendarea se justifică raportat la valoarea stabilită a fi de recuperat, de 2.130.457 RON.
S-a mai arătat că din cuprinsul Procesului verbal de constatare nr. 30623 din 12 octombrie 2010 încheiat de echipa de audit din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti rezultă că „nu există un prejudiciu adus instituţiei”, măsura dispusă ca urmare a actului de control privind recuperarea acestei sume şi reîntregirea fondurilor plătite pe seama bugetului de stat fiind netemeinică şi nelegală.
S-a mai arătat că în mod greşit instanţa de fond a considerat că în speţă nu se poate vorbi de crearea unei pagube prin executarea măsurii dispuse prin decizie, ci, dimpotrivă, măsura dispusă prin decizia Curţii de Conturi are drept scop repararea prejudiciului deja produs de reclamantă în buget, din culpa sa, fiind aşadar evident în opinia recurentei că instanţa de fond se află într-o eroare, apreciind greşit situaţia de fapt.
Înalta Curte, analizând recursul de faţă, cu prioritate, în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, pus în dezbaterea părţilor şi invocat conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 90 din 16 noiembrie 2010 a Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, urmare a respingerii contestaţiei împotriva acesteia prin Încheierea nr. 4 din 7 februarie 2011 a Curţii de Conturi a României, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
Atât în ceea ce priveşte anularea actelor administrative cât şi în cazul suspendării executării acestora, competenţa materială şi teritorială a instanţei de fond şi de recurs se stabileşte în raport de aceleaşi dispoziţii legale. Astfel, acţiunile ce au ca obiect atât anularea cât şi suspendarea actelor în discuţie, vor fi judecate de aceeaşi instanţă în favoarea căreia s-a stabilit competenţa materială şi teritorială.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, este decizia structurii Curţii de Conturi, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În altă ordine de idei, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr. 112/ 2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, şi prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a prezentei cereri de suspendare.
De altfel, relevanţă prezintă şi împrejurarea, comunicată oral la termenul de astăzi în sensul că în chiar acţiunea de fond, având ca obiect anularea aceluiaşi act a cărui suspendare s-a solicitat, s-a dispus declinarea spre competentă soluţionare a cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa teritorială revine aceleiaşi instanţe.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (61), art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Această soluţie face de prisos analiza motivelor de recurs formulate de reclamantă, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 6766 din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1442/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1475/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
