ICCJ. Decizia nr. 157/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 157/2012
Dosar nr. 8757/2/2009
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 septembrie 2009, reclamanta A.G. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând obligarea pârâtului prin intermediul Ambasadei României la Chişinău, să-i numească o zi, într-un termen rezonabil, scurt, de maxim 30 de zile, pentru a putea depune cererea şi actele necesare cu privire la redobândirea cetăţeniei române.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că la data de 06 decembrie 2006 s-a prezentat la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în vederea depunerii cererii şi a actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, în temeiul art. 12 alin. (2) şi art. 101 din Legea nr. 21/1991, dar a fost refuzată, cu motivarea că trebuie să depună mai întâi o cerere de intenţie ca să fie programată pentru depunerea actelor de redobândire a cetăţeniei române prin intermediul poştei, iar după 6 luni va primi invitaţie de programare.
Deşi a depus o asemenea cerere nu a fost programată, iar la data de 24 iunie 2009 s-a adresat cu o altă cerere Ambasadei României de la Chişinău cu rugămintea ca într-un termen rezonabil, scurt, de 30 de zile, să-i numească o zi pentru depunerea cererii şi actelor necesare, dar până în prezent nu a primit nici un răspuns.
Reclamanta a mai precizat că nicio misiune diplomatică sau consulară a României nu practică o asemenea modalitate de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române, iar un termen normal rezonabil de programare nu poate fi mai mare de 30 de zile.
Reclamanta a apreciat că prin acţiunile sale Ambasada României de la Chişinău încalcă art. 12 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/1991 şi art. 10 al Convenţiei Europene privind cetăţenia ratificată de Parlamentul României prin legea nr. 396/2002, având un drept oferit de Legea nr. 21/1991 de a depune cererea şi actele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, dar nu se poate folosi de acestea întrucât pârâtul încalcă legea statului român.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant faţă de împrejurarea că între semnăturile care se regăsesc pe cererea de chemare în judecată şi pe cererea administrativă adresată Ambasadei României la Chişinău nu există similitudine, care să ateste faptul că aparţin aceleiaşi persoane, pârâtul presupunând că aceasta aparţine persoanei desemnate să primească corespondenţa.
De asemenea, a fost invocată excepţia prescrierii dreptului la acţiune, în raport cu disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la data introducerii acţiunii, fiind împlinit termenul de 6 luni care curge de la data la care s-ar împlini intervalul legal de soluţionare pentru prima cerere respectiv data de 05 ianuarie 2007.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii având în vedere capacitatea limitată a Secţiei Consulare din cadrul Ambasadei României la Chişinău de a procesa dosarele cuprinzând cererile de redobândire a cetăţeniei române şi actele necesare a fi depuse pentru înaintarea solicitării la Ministerul Justiţiei.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 954 din 23 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune.
A admis acţiunea formulată de reclamanta A.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi a obligat pârâtul să stabilească în termen de 30 de zile de la data pronunţării prezentei sentinţe, o dată la care reclamanta să se prezinte pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de către pârât, Curtea a apreciat că este neîntemeiată, constatând că acţiunea a fost formulată în nume propriu nu prin reprezentant, susţinerile referitoare la semnăturile existente pe cererea de chemare în judecată şi pe cererea adresată la data de 24 iunie 2009, neputând fi reţinute.
De asemenea, a reţinut ca fiind neîntemeiată şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere disp. art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 conform cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual (…), recunoaşterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
Pe fondul cauzei, Curtea a avut vedere disp. art. 10 din legea nr. 396/2002, pentru ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 06 noiembrie 1997, conform căruia fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.
Astfel, prima instanţă a apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - anul 2006 şi data sesizării instanţei cu prezenta acţiune – 16 septembrie 2009, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul dispoziţiilor legale sus menţionate şi a practicii C.E.D.O.
În consecinţă, nesoluţionarea cererii reclamantei timp de mai mulţi ani constituie, de fapt, o amânare la un termen nedeterminat a datei la care aceasta va fi invitată să depună cererea de redobândire a cetăţeniei române, fiind incidente disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a reţinut refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea într-un termen rezonabil, întrucât răspunsul administrativ emis în aceste situaţii de M.A.E. nu încorporează un refuz şi, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca fiind nejustificat.
A susţinut recurentul că, temeiul de drept care a permis reprezentanţilor Secţiei consulare a Ambasadei României de la Chişinău să programeze solicitanţii pentru depunerea cererilor de redobândire a cetăţeniei române a fost H.G. nr. 1723 din 14 octombrie 2004, privind aprobarea Programului de măsuri pentru combaterea birocraţiei în programul de relaţii cu publicul";, art. 6, anexa 1, lit. A, punctul III - f.
A mai arătat recurentul că, la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, precum şi prin deschiderea consulatelor generale de la Cahul şi Bălţi.
Mai mult, începând cu data de 16 august 2010, în toate locaţiile consulare din Republica Moldova (la Chişinău, Cahul şi Bălţi) procesarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române are loc fără programare şi fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenţie.
Recurentul a invocat, totodată, prevederile O.U.G. nr. 5/2010, potrivit căreia cetăţenii moldoveni, categorie ce se încadrează în dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991, pot depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fără nicio restricţie în ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România ori de o programare prealabilă.
A apreciat recurentul că vătămarea produsă în circumstanţe care exclud culpa autorităţii administrative solicitate, nu era aptă a atrage condamnarea acesteia deoarece se încalcă atât norma specială (potrivit Legii nr. 554/2004, refuzul trebuie să fie nejustificat,) cât şi principiul mai larg de drept ce statuează că nu există obligaţie corelativă unui drept imposibil de executat (în cazul pârâtului reconsiderarea relaţiilor bilaterale a dovedit că această imposibilitate a fost temporară).
Totodată recurentul a susţinut că, în lipsa unui temei legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire ale cetăţeniei române.
În ceea ce priveşte caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că aceasta se determină în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de Jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente(cauza Katte Klitsche de la Grange, Hozee c/Olanda, Phillis c/Grecia, Ceteroni c/Italia).
În fine, recurentul pârât a arătat că stabilirea, în cadrul activităţii M.A.E., a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat şi că ordinea internă stabilită de M.A.E. nu încorpora un refuz de soluţionare a cererii de depunere a dosarului ci prevedea condiţiile concrete în care acesta urmează să fie procesat, fără ca autoritatea publică solicitată să se derobeze de la îndeplinirea obligaţiei prevăzute de Legea nr. 21/1991.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo, începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii – decembrie 2006, cu revenire iunie 2009 – şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
În ceea ce priveşte modificarea legislativă intervenită prin O.U.G. nr. 5/2010, instanţa constată că aceste dispoziţii sunt ulterioare momentului introducerii acţiunii şi nu au putere retroactivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 954 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 153/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 164/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
