ICCJ. Decizia nr. 1619/2012. Contencios. Despăgubire. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1619/2012
Dosar nr.10077/1/2011
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Decizia instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de V.M.I. şi de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei nr. 3814 din 8 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în ce priveşte recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, că prin Decizia nr. 3335 din 10 noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII - Regimul stabilirii şi plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, s-a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantei în cuantum de 1.915.000 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul nr. 15606/CC. Prin Notificarea din 23 noiembrie 2009, reclamanta a precizat că a primit acţiuni la Fondul Proprietatea în valoare de 1.450.000 RON, iar diferenţa, în cuantum de 500.000 RON nu a fost achitată în termen de 1 an de la data emiterii deciziei.
S-a mai reţinut că în baza prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, art. 181 alin. (4), respectiv art. 182 pct. 1 lit. a) Titlului VII, din Legea nr. 247/2005 şi a opţiunii exprimate de reclamantă, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor avea obligaţia să emită titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 3335 din 10 noiembrie 2008 emisă de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În raport cu principiul potrivit căruia normele legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a procedat la admiterea acţiunii reclamantei şi obligarea ANRP la plata sumei de 200.000 RON reprezentând prima tranşă din suma datorată.
Înalta Curte a mai reţinut că interpretarea art. 182 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se poate face numai prin corelare cu art. 3 lit. h) şi art. 181 alin. (4) al aceluiaşi act normativ, iar o soluţie de respingere a cererii reclamantei pe motiv că nu există disponibilităţi în cont nu poate fi primită în condiţiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să justifice durata de soluţionare a opţiunii de plată în numerar faţă de disponibilităţile financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau să fie despăgubite, de volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare pentru efectuarea plăţii.
De asemenea, pornind de la principiul reparaţiei integrale şi potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care permit actualizarea cu indicele de inflaţie inclusiv în privinţa sumelor stabilite prin titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a admis actualizarea cu indicele de inflaţie la data plăţii efective a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 3 din OUG nr. 62/2010, Înalta Curte a reţinut că reclamanta a formulat acţiunea la data de 27 noiembrie 2009, iar OUG nr. 62/2010 a intrat în vigoare la data de 30 iunie 2010, motiv pentru care acest act normativ nu are incidenţă în cauză.
Raportat la recursul declarat de reclamanta V.M.I. s-a reţinut că prin Sentinţa nr. 3814 din 8 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantei doar în ceea ce priveşte acordarea primei tranşe de despăgubiri în cuantum de 200.000 RON, reprezentând un procent de 40% din valoarea titlului de despăgubire, respingând în rest acţiunea, în ceea ce priveşte a doua tranşă în valoarea procentuală de 60% din valoarea titlului.
Avându-se în vedere prevederile art. 274 şi 276 C. proc. civ. precum şi faptul că pretenţiile reclamantei au fost încuviinţate doar în parte, Înalta Curte a reţinut că prima instanţă a procedat în mod corect la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă de la suma de 2500 RON, la suma de 700 RON.
2. Contestaţia în anulare
La data de 20 decembrie 2011, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocând motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra următoarelor motive:
2.1. - motivul referitor la emiterea titlului de plată în absenţa căruia nu există temei pentru plată;
2.2. - intrarea în vigoare a OUG nr. 62/2010 care suspendă emiterea titlurilor de plată;
2.3. - nesancţionarea reclamantei pentru indicarea unui temei legal eronat: Legea nr. 9/1998;
2.4. - actualizarea despăgubirilor în baza unui temei legal inaplicabil: art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
3. Apărările intimatei V.M.I.
Prin concluziile scrise formulate, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, arătând, în esenţă, că toate aspectele invocate au fost rezolvate corespunzător de instanţa de fond şi cea de recurs şi că deşi are un titlu de despăgubire din anul 2008 nici până în prezent despăgubirile în numerar nu au fost plătite.
4. Considerentele instanţei asupra contestaţiei în anulare
Examinând Decizia instanţei de recurs prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.
Potrivit acestui text legal, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, (…), când instanţa, respingând recursul, (…), a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Înalta Curte remarcă mai întâi că recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, autoritate publică, nu este structurat în motive de nelegalitate, conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Practic, în cuprinsul celor 5 pagini, autorul memoriului de recurs prezintă istoricul situaţiei litigioase, etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul normativ existent la momentul soluţionării recursului prin prisma intervenirii OUG nr. 62/2010, punctând o singură critică efectivă la adresa sentinţei atacate - ce se regăseşte la pagina 4, antepenultimul alineat, până la pagina 5, al doilea alineat inclusiv - potrivit căreia: „instanţa de fond, apreciind greşit natura juridică a presupusei obligaţii neexecutate, ne-a obligat în mod eronat la plata către reclamanţi (eroarea aparţine recurentei) a sumei de 200.000 RON actualizat conform legii".
În acest context, instanţa de recurs a încercat să deceleze printre celelalte susţineri ale recurentei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care ar putea fi circumscrise unui motiv de recurs, expunându-l la pct. 2 din Decizia atacată.
Fie şi numai din această perspectivă, Înalta Curte constată că demersul judiciar de faţă al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, deşi formal se încadrează în dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în realitate nu are o bază factuală.
În concret, motivele contestaţiei de la pct. 2.2. şi 2.4. ale acestei decizii reprezintă aspecte care au fost examinate de instanţa de recurs care a reţinut, după cum rezultă din considerentele expuse succint la pct. 1, că, în raport de data introducerii acţiunii, prevederile OUG nr. 62/2010 nu sunt incidente, precum şi că principiul reparaţiei integrale a prejudiciului impune actualizarea despăgubirilor cu indicele de inflaţie. Împrejurarea că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu este de acord cu rezolvarea dată nu îi conferă dreptul de a formula un recurs la recurs, adică de a cere o nouă evaluare a chestiunilor în dispută de către instanţa care soluţionează contestaţia în anulare.
În privinţa motivului indicat la pct. 2.1., Înalta Curte observă că obligaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a plăti suma de 200.000 RON este, în mod necesar, consecinţa emiterii titlului de plată, după cum s-a motivat în considerentele deciziei atacate.
Dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie interpretat prin prisma considerentelor care îl susţin, iar în cauză acestea nu relevă dubii ori confuzii în privinţa temeiului legal al obligaţiei de plată a sumei de 200.000 RON, actualizată cu indicele de inflaţie.
În fine, motivul de la pct. 2.3. nu are nicio legătură cu Decizia instanţei de recurs ori cu motivele de recurs, temeiul criticat: Legea nr. 9/1998 fiind o evidentă eroare materială cuprinsă într-o cerere completatoare formulată de reclamantă la judecata în primă instanţă.
Soluţia adoptată în această cauză este în acord cu jurisprudenţa CEDO care a reţinut constant că doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice.
În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 03 din 29 iulie 2008 şi Stanca Popescu c. România nr. 8727 din 03 din 7 iulie 2009).
În consecinţă, în temeiul art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestaţia în anulare de faţă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestaţia în anulare formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1607/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1624/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
