ICCJ. Decizia nr. 1653/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1653/2012
Dosar nr. 7676/2/2010
Şedinţa publică de la 27 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 06 noiembrie 2009, reclamanţii A.A.I., B.E., B.C. şi alţii, prin Sindicatul National de Mediu Eco 21, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, au solicitat obligarea acesteia la plata suplimentului postului şi a celui corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pentru perioada 01 ianuarie 2004 – 09 noiembrie 2009, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au statut de funcţionari publici în cadrul pârâtei, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 şi, cu toate acestea, nu au primit nici până în prezent drepturile salariale cuvenite.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 680 din 01 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că, pentru a fi posibilă calcularea celor două suplimente a căror acordare o solicită reclamanţii, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii legale date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea dispoziţiilor legale sus menţionate, iar până în prezent, nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat.
Instanţa de fond a apreciat că acordarea acestor drepturi pe cale judecătorească, în lipsa unei reglementări legale prin care acestea să fie definite, ar însemna ca instanţa judecătorească să-şi aroge drepturi de legiferare, încălcând astfel principiul separaţiilor puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, cât şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Raportându-se şi la practica C.E.D.O., judecătorul fondului a reţinut că, în cauză, nu se poate invoca nici încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deoarece suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare nu constituie un bun în înţelesul art. 1 din acest Protocol, întrucât aceste pretenţii nu au caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
Totodată, prima instanţă a luat în considerare Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
3.Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional de Mediu Eco 21, în numele membrilor săi, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că hotărârea pronunţată de către instanţa de fond este nemotivată, întrucât prima instanţă s-a limitat la a reda textul Deciziei nr. 20/2009 a Înaltei Curţi, fără a avea în vedere motivele invocate în cererea de chemare în judecată.
Printr-o a doua critică de recurs, recurentul invocă nelegalitatea sentinţei pronunţate, susţinând că drepturile pretinse îi sunt recunoscute de art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, respectiv art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, iar prin respingerea acţiunii, s-a creat un regim discriminatoriu, în condiţiile în care alţi funcţionari publici au beneficiat de aceste suplimente, acordate prin sentinţe definitive şi irevocabile.
Mai susţine recurentul că drepturile salariale solicitate reprezintă un drept de creanţă şi, prin urmare, un bun ce se bucură de protecţia art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea 1 din Capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
Totodată, Înalta Curte, constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurenţii-reclamanţi nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte, are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pe de altă parte, Înalta Curte, va înlătura susţinerile recurenţilor referitoare la regimul discriminatoriu, neavând relevanţă existenţa unei practici judiciare contrare, în condiţiile în care nu există bază legală pentru calcularea şi acordarea celor două drepturi băneşti.
Motivul de recurs potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină nu este fondat.
După cum se constată, sentinţa recurată cuprinde menţiunile prevăzute la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind expuse în considerente atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au format convingerea instanţei în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză, iar instanţa de recurs este în măsură să-şi exercite controlul judiciar asupra acesteia.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte, va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional de Mediu ECO 21, în numele membrilor săi A.A.I., B.E., B.C., B.G., C.N., C.A., C.S., C.A.A., D.D.A., D.C., E.S., G.C., G.M., H.G., H.L.M., I.S.L.S., L.M., M.D., M.A., M.C., M.M., M.R., M.C.M., M.D., M.S.E., O.M.C., N.S.C., N.I.R., N.G.M., O.A., P.V., P.E., P.C.L., P.C., R.I., S.I., S.M.L., S.D., S.G.M., S.C., Ş.M., T.V.G., T.A.I., T.D.A., T.M. şi T.N., împotriva sentinţei civile nr. 680 din 01 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1652/2012. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1666/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
