ICCJ. Decizia nr. 1736/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1736/2012
Dosar nr. 538/35/2011
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată petenta SC T. SA a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 23/2011 până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei, în condiţiile art. 15 coroborate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În motivare s-a arătat că nu a fost respectată modalitatea legală de auditare, nefiind prezentat un proiect la raportul de control pentru a fi analizat de conducerea societăţii.
Prin încheierea din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de petenta SC T. SA, în contradictoriu cu intimatele C.C.R. şi Camera de Conturi Satu Mare.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a apreciat că, în ceea ce priveşte paguba iminentă, această condiţie nu este îndeplinită, nefăcându-se dovada prin nici un mijloc de probă că, prin executarea Deciziei nr. 23/2011 s-ar crea o astfel de pagubă în sarcina petentei.
S-a mai reţinut că petenta a invocat aspecte de nelegalitate a actului administrativ care nu pot fi verificate decât la judecarea în fond a pricinii.
Chiar şi la o analiză sumară a acestor aspecte de nelegalitate a deciziei emisă de Curtea de Conturi, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine existenţa unor împrejurări de fapt sau de drept de aşa natură încât să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC T. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că încheierea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care se va admite recursul, iarîn temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentinţa atacată şi se va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Satu-Mare, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M,.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin Decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este Decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., constată că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei revine tribunalului - Secţia contencios administrativ şi fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Satu Mare, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC T. SA, împotriva încheierii din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează încheierea recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 172/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 179/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
