ICCJ. Decizia nr. 1797/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1797/2012
Dosar nr.599/33/2011
Şedinţa publică de Ia 21 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
A fost invocată de C.F.M. excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) teza a II-a HG nr. 281/1993 în cadrul dosarului nr. 10158/84/2010 al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI - ÎN CALITATE DE EMITENT AL HG NR. 281/1993, SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ ZALĂU şi intervenientul MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEI SOCIALE.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 603 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj a fost respinsă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) teza a II-a HG nr. 281/1993 invocată de C.F.M., în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI, SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ ZALĂU şi, în consecinţă, a admis cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEI SOCIALE.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de intervenient, din perspectiva principiul neretroactivităţii în timp a legii civile, prevăzut de art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României este neîntemeiată, reţinând că excepţia de nelegalitate este admisibilă indiferent de caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate se invocă.
Instanţa de fond a excepţiei a reţinut că Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău, prin cererea introductivă, ce constituie obiectul dosarului nr. 10.164/84/2010 aflat pe rolul Tribunalului Sălaj, a solicitat obligarea pârâtei C.F.M. la restituirea drepturilor salariale acordate necuvenit, întrucât în urma auditului financiar extern pentru anul 2008, Curtea de Conturi a constatat că în contractele individuale de muncă încheiate de Spital cu salariaţii prin cumul de funcţii, salariile trebuie să fie stabilite la nivelul minim al funcţiei cumulate în baza art. 19 alin. (2) teza a II-a din HG nr. 281/1993. S-a considerat că sintagma nivelul minim din OUG nr. 115/2004 este sintagma echivalentă din prevederea citată, adică nivelul gradaţiei 1 a funcţiei, gradului sau treptei profesionale din HG nr. 281/1993.
Analizând excepţia de nelegalitate instanţa a reţinut că verificarea legalităţii se face prin raportare la litera şi spiritul normelor legale cu forţă juridică superioară care sunt în vigoare la data emiterii actului contestat şi nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare, iar actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea prevederilor legale.
În cauză, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 19 alin. (2) din HG nr. 281/1993, apreciind că instituie o discriminare raportat la prevederile, expres indicate ale art. 5 alin. (1) C. muncii în vigoare în prezent.
Instanţa reţine că actul administrativ cu caracter normativ ce face obiectul excepţiei de nelegalitate a fost emis în anul 1993, mult anterior adoptării Legii nr. 53/2003, care nu poate fi avută în vedere în analiza de faţă.
S-a reţinut că revine exclusiv instanţei învestite cu fondul litigiului competenţa de a determina atât aplicarea dispoziţiei respective la situaţia de fapt ce va fi reţinută, cât şi interpretarea sa inclusiv prin raportare la actele normative adoptate ulterior.
Este unanim admis că, pentru ca un act administrativ să fie legal, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei; actul administrativ să fie emis în litera şi spiritul legilor şi a ordonanţelor; actul administrativ să fie emis pe baza tuturor actelor organelor administraţiei publice, care sunt superioare organului administrativ emitent; actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenţei sale; actul administrativ să fie emis în forma şi cu procedura prevăzute de lege.
Instanţa reţine că analiza legalităţii actului administrativ trebuie realizată prin verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor enumerate şi nu poate fi realizată prin relaţionare cu alte raporturi juridice existente între beneficiarul actului administrativ şi persoana, care afirmă că, prin aplicarea dispoziţiilor actului administrativ, ar putea fi vătămată de actul pe care aceasta îl apreciază ca fiind nelegal.
Instanţa învestită cu excepţia de nelegalitate are de verificat concordanţa actului administrativ cu actele normative cu forţă juridică superioară ce reglementează raporturile juridice supuse judecăţii în litigiul de fond în cadrul căruia s-a ridicat excepţia. Pe de altă parte, legalitatea actului se analizează în raport cu normele legale în vigoare la data emiterii.
Critica petentei vizând discriminarea a fost înlăturată de instanţă, reţinându-se că este imposibil să se discute despre discriminare atunci când o persoană nu este pusă într-o situaţie dezavantajoasă faţă de altul.
3. Recursul declarat de C.F.M.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut caracterul discriminator al sistemului de salarizare în cazul cumulului de funcţii pentru personalul medico-sanitar, aşa cum a fost reglementat prin teza a doua din art. 19 alin. (2) din HG nr. 281/1993, dispoziţii care contravin normelor cu forţă juridică superioară.
Recurenta a arătat că teza a doua din art. 19 alin. (2) din HG nr. 281/1993 are caracter discriminatoriu şi faţă de dispoziţiile tezei I-a din cuprinsul aceluiaşi art. 19, care în cazul profesorilor, în ipoteza cumulului, salarizarea se face corespunzător funcţiei didactice îndeplinite, vechimii recunoscute în învăţământ şi gradului didactic obţinut.
A criticat faptul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că postul vacant ocupat de recurentă prin cumul nu ar fi cerut aceleaşi condiţii de pregătire, vechime, sarcini, responsabilităţi, deşi din actele prezentate în cauză a rezultat că recurenta ocupă prin cumul un post vacant similar/identic cu cel ocupat de ea la funcţia de bază.
A precizat că există o practică formată la nivelul Curţii de Apel prin care în acţiuni cu obiect similar au fost admise excepţiile de nelegalitate invocate, astfel că instanţa de fond prin soluţia dată a creat recurentei o situaţie mai grea, discriminatorie în raport cu colegii săi.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi este în sensul că, pe calea excepţiei de nelegalitate, nu pot fi atacate acte administrative cu caracter individual emise anterior datei intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ, dar pot fi analizate actele administrative cu caracter normativ, indiferent de data emiterii şi publicării lor, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată oricând.
Astfel, pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ faţă de normele cu forţă juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă şi nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.
În acest sens, art. 4 alin. (2) din legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Or, în cauză, actele normative în raport de care s-a invocat iniţial de către reclamantă nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din HG nr. 281/1993 sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia.
HG nr. 281/1993 a fost emisă în baza şi în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conţine dispoziţii contrare actului normativ sus-menţionat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.
Astfel, Legea nr. 14/1991 conţine dispoziţii imperative, constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, iar potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităţilor bugetare este în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcţii, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.
Prin HG nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unităţi de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi de proiectare, unităţi sanitare şi de asistenţă socială, de cultură şi alte unităţi finanţate de la bugetul naţional, inclusiv în situaţia cumulului de funcţii de către persoanele din aceeaşi unitate.
Nu se poate susţine nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învăţământ, reglementarea diferenţiată a salarizării necontravenind normelor constituţionale, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.
Nici critica cu privire la practica judiciară a Curţii de Apel Cluj în cauze similare nu poate fi admisă de Înalta Curte, întrucât potrivit dispoziţiilor constituţionale, art. 126 alin. (3), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, iar practica instanţei supreme în materia dedusă judecăţii este clar conturată.
În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o altă soluţie decât cea de respingere a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din HG nr. 281/1993 ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă/practică contradictorie, ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de C.F.M. împotriva Sentinţei nr. 603 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1795/2012. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1800/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
