ICCJ. Decizia nr. 1770/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Suspendare executare act administrativ. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1770/2012
Dosar nr. 52126/3/2011
Şedinţa de la 30 martie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3612 din 1 noiembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâta Universitatea Bucureşti, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Bucureşti, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 354 din 31 martie 2011 emisă de pârâtă şi suspendarea executării actului administrativ atacat, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia contestată pârâta a hotărât, la propunerea Facultăţii de Teologie Ortodoxă, exmatricularea sa pentru fraudă în legătură cu susţinerea examenului de restanţă la disciplina de studiu "Catehetică" în data de 04 februarie 2011.
Faţă de prevederile art. 114, art. 116 alin. (1) teza I din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, s-a reţinut că pârâta este parte componentă a sistemului naţional de învăţământ superior şi funcţionează fără vreo limitare de ordin teritorial în realizarea scopului său şi exercitarea competenţelor prevăzute de lege, care să justifice calificarea sa drept autoritate publică locală. Cifra de şcolarizare pentru învăţământul gratuit în cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat se aprobă anual de Guvern [art. 119 alin. (1)], acestea încadrând, gratuit sau cu taxă, studenţi care provin din toate zonele geografice ale ţării, fără a avea o arie de competenţă restrânsă după criterii teritoriale.
Astfel, reglementările legale care guvernează activitatea pârâtei conferă acesteia calitatea de instituţie publică centrală, astfel că acţiunile prin care se solicită anularea, respectiv suspendarea executării actelor sale sunt de competenţa Curţii de Apel, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 803 din 7 februarie 2012 a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în cauză, problema care se cere a fi lămurită este aceea dacă Universitatea Bucureşti este sau nu o autoritate publică centrală, în funcţie de care se determină competenţa materială a instanţei de contencios administrativ în soluţionarea acţiunii promovate de reclamantul M.C.
Curtea de apel a constatat că prin autoritate centrală se înţelege acea entitate care este poziţionată la vârful ierarhiei sistemului autorităţilor publice (cum este cazul Guvernului României) sau a unui subsistem al sistemului autorităţilor publice (cum este cazul ministerelor, al autorităţilor publice centrale de specialitate) şi care este învestită cu competenţe de coordonare şi conducere a celorlalte autorităţi din sistem/subsistem. Întotdeauna autoritatea centrală se află în raporturi pe verticală cu celelalte autorităţi ale sistemului/subsistemului, faţă de care se află pe o poziţie de autoritate (de comandă).
Astfel, s-a apreciat că Universitatea Bucureşti nu este o autoritate publică centrală pentru că ea nu ocupă poziţia descrisă, anterior în sistemul autorităţilor publice. Mai mult, nu se poate discuta în termenii "că serviciul public prestat de această instituţie de învăţământ acoperă întreg teritoriul naţional", chestiune care oricum este irelevantă în determinarea locului pe care această entitate îl ocupă în rândul instituţiilor publice.
Înalta Curte, soluţionând conflictul negativ de competenţă conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Pârâta poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea Bucureşti nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe M.C. şi Universitatea Bucureşti în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1769/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1791/2012. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
