ICCJ. Decizia nr. 1917/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1917/2012
Dosar nr. 10225/1/2011
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 57/CA/2009-P.I. din 23 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată a anulat, în tot, Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004 a Direcţiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul pârâtei A.N.A.F. şi a exonerat societatea reclamantă de obligaţia de plată a sumei de 32.535.228.426 lei stabilită prin Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004, emisă de către organele de inspecţie fiscală, Direcţia control fiscal, reprezentând: 923.556.300 lei impozit pe profit, 650.889.453 lei majorări de întârziere, 147.062.400 lei penalităţi de întârziere, 9.778.408.312 lei taxă pe valoare adăugată, 19.372.982.548 lei majorări de întârziere aferente, 1.662.329.413 lei penalităţi de întârziere. De asemenea, instanţa de fond a anulat Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în ce priveşte obligarea reclamantei la plata sumelor menţionate şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 38.254,34 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2007 s-au stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale în sumă de 32.963.525.199 lei, din care aceasta a înţeles să conteste suma de 32.535.228.426 lei, reprezentând impozit pe profit şi taxa pe valoare adăugată, precum şi obligaţiile accesorii aferente, constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Organele de inspecţie fiscală au stabilit obligaţiile fiscale reprezentând impozit pe profit, ca urmare a nerecunoaşterii realizării investiţiilor efectuate, iar cu privire la TVA au reţinut că reclamanta a transferat un număr de 12 mijloace fixe fără să aplice TVA, în opinia organelor de control încălcându-se legislaţia fiscala în materie.
În concret, a reţinut instanţa de fond, organele de control au reţinut cu privire la impozitul pe profit că societatea reclamantă nu avea dreptul să-şi deducă cheltuielile aferente investiţiilor efectuate în anul 1999, reprezentate de cheltuielile cu dobânzile bancare şi diferenţele de curs valutar aferente unui credit bancar în sumă de 43.625.155.837 lei evidenţiate la rubrica „utilaje”.
Referitor la TVA (fila 17 şi urm. din raportul de inspecţie fiscală) s-a constatat că diferenţa de participaţie valorică facturată de SC T.G.I.E. SRL reprezintă un „transfer de drept de proprietate”, astfel cum este definit de prevederile O.G. nr. 3/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la momentul de referinţă. Astfel, s-a stabilit de către organul de control un debit suplimentar de plată reprezentând TVA colectată aferentă transferului dreptului de proprietate asupra unor mijloace fixe în valoare totală de 44.447.310.510 lei prezentate în protocolul de predare-primire nr. 129 din 31 decembrie 1999 încheiat între reclamantă şi SC T.G.I.E. SRL.
Urmare exercitării procedurii prealabile, organul de soluţionare a contestaţiei, prin Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004, a dispus:
- desfiinţarea deciziei de impunere cu privire la profitul şi accesoriile aferente în sumă totală de 1.721.508.153 lei, cu consecinţa refacerii inspecţiei fiscale de către o altă echipă de control, pe aceeaşi perioadă şi pentru acelaşi impozit;
- respingerea contestaţiei pentru suma totală de 30.813.720.273 lei reprezentând TVA şi accesorii aferente acestuia.
Sub aspectul stării de fapt, instanţa de fond a reţinut că la data de 14 octombrie 1994 între societatea reclamantă, pe de o parte, şi SC T.G.I.E. SRL, pe de altă parte, a fost încheiat un contract de asociere în participaţie având ca obiect realizarea în comun a investiţiei „Fabrică de oţet şi prelucrare borhot”, cu o durată de 5 ani.
S.C. SC T.G.I.E. SRL a adus ca aport la asociere imobilele hală 1,2,3,4,5, iar aportul SC I.E. SRL a fost o creanţă pe seama unui credit bancar viitor în sumă de 4.931.624 dolar S.U.A. (art. 3 din contractul de asociere).
Conform prevederilor art. 5 din Contractul de asociere în participaţie, urmare asocierii „nu a rezultat o nouă persoană juridică”, iar în cadrul asocierii „fiecare asociat rămâne proprietar de drept al aportului adus de fiecare dintre aceştia”.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, potrivit aceluiaşi contract, sub aspectul întocmirii evidenţelor contabile aferente asocierii, aceasta era obligaţia SC I.E. SRL, sens în care societatea reclamantă era obligată să ţină o evidenţă contabilă a asocierii, distinct de evidenţele contabile rezultate din alte activităţi desfăşurate de reclamantă, conform obiectului său de activitate, iar în conformitate cu prevederile art. 7 din contract, repartizarea rezultatelor asocierii se va face: 1) după finalizarea obiectului asocierii şi 2) de comun acord, într-o proporţie care se va stabili ulterior, după punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii.
Ca urmare a convocării Agea SC I.E. SRL, la data de 04 octombrie 1999 a fost încheiat procesul-verbal prin care a fost votată cu unanimitate de voturi ordinea de zi propusă, respectiv „prelungirea termenului contractului de asociere până la înregistrarea operaţiunilor de lichidare a asocierii; pentru participaţiile SC T.G.I.E. SRL se propune să se dea în contrapartidă o parte din mijloacele fixe realizate în baza Contractului de asociere”; totodată, au fost supuse spre aprobare recalcularea participaţiilor şi rambursările ce urmează a fi operate între asociaţi.
În baza procesului verbal din 04 octombrie 1999 a fost încheiat, la aceeaşi dată, Actul adiţional nr. 2 la Contractul de asociere, prin care părţile au reglementat procedurile de lichidare a asocierii. Astfel, termenul pentru derularea asocierii a fost limitat până la efectuarea operaţiunilor de lichidare, după acest moment Contractul de asociere încetându-şi valabilitatea.
De asemenea, a fost completat art. 3 din Contractul de asociere, în sensul că:
- se va recalcula aportul SC T.G.I.E. SRL la realizarea investiţiei „Fabrica de prelucrare borhot şi oţet"; şi rambursarea sumelor făcute de către SC I.E. SRL la cursurile B.N.R. de la data efectuării operaţiunilor;
- SC T.G.I.E. SRL a participat în perioada 1997 - 1999 cu 65.952.889.596,26 lei pentru realizarea „Fabricii de prelucrare borhot şi oţet” reprezentând 8.270.681,00 dolar S.U.A. la cursurile de la data înregistrării operaţiunilor.
SC I.E. SRL a rambursat SC T.G.I.E. SRL doar suma de 5.835.879 dolar S.U.A.;
Pentru diferenţa de 2.434.802 dolar S.U.A. părţile sunt de acord ca SC T.G.I.E. SRL să devină proprietar pe mijloace fixe, stabilite de comun acord, până la concurenţa acestei sume.
Cât priveşte durata operaţiunilor de lichidare şi întocmire a listei cu mijloacele fixe ce vor fi transferate, acestea urmau să se finalizeze până Ia data de 31 martie 2000.
La data de 31 decembrie 1999, între SC I.E. SRL şi SC T.G.I.E. SRL s-a încheiat Protocolul de predare primire a unui număr de 12 mijloace fixe, în valoare de 44.447.310.510 lei, conform art. 3, astfel cum fusese modificat prin Actul adiţional nr. 2 la Contractul de asociere.
Ulterior, SC T.G.I.E. SRL a emis şi factura fiscală reprezentând „diferenţa valorică participaţie” în sumă de 44.447.310.510 lei, factură pentru care nu a fost calculată TVA şi în consecinţă nu s-a achitat la bugetul de stat TVA aferent acesteia.
Raportat la situaţia de fapt expusă mai sus, în ceea ce priveşte TVA, prima instanţă a reţinut că problema dedusă judecăţii este dacă operaţiunea de predare-primire a unui număr de 12 mijloace fixe aflate în patrimoniul SC I.E. SRL către SC T.G.I.E. SRL reprezintă sau nu un transfer al dreptului de proprietate, operaţiune impozabilă din punct de vedere al TVA.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 3/1992 privind TVA, republicată, precum şi ale pct. 1111.1 din Normele metodologice de aplicare a acesteia, „Livrarea constituie transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute de proprietar către beneficiar, direct sau prin cei care acţionează în numele acestora.”.
A apreciat instanţa de fond că, din aceste prevederi legale rezultă că operaţiunea de livrare de bunuri presupune trecerea bunului din patrimoniul proprietarului către beneficiar, această operaţiune fiind atributul exclusiv al proprietarului.
De asemenea, s-a arătat în considerentele sentinţei atacate, din raţionamentul pârâtelor rezultă că bunurile transferate către SC T.G.I.E. SRL, constând în cele 12 mijloace fixe, ar fi fost proprietatea exclusivă a SC I.E. SRL, reclamanta efectuând o presupusă operaţiune de livrare de bunuri pentru care ar fi trebuit să colecteze TVA în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 3/1992, republicată.
A apreciat prima instanţă că acest raţionament nu poate fi primit, întrucât contravine voinţei părţilor materializată prin Contractul de asociere şi actele adiţionale ulterioare, precum şi constatărilor aceloraşi organe fiscale, potrivit cărora investiţia reprezentată de „Fabrica de prelucrare borhot şi oţet” a fost realizată, ea fiind confirmată de autorităţile ce deţin competenţe sub acest aspect.
De asemenea, a reţinut instanţa de fond, investiţia fiind realizată în cadrul asocierii, toate mijloacele fixe realizate în cadrul asocierii fiind parte din investiţie şi transferate către SC T.G.I.E. SRL nu reprezintă proprietatea exclusivă a reclamantei, astfel încât să se poată reţine că au fost transferate bunuri proprii ale societăţii reclamante şi pe cale de consecinţă să constituie o livrare de bunuri în sensul dispoziţiilor invocate în actele contestate.
Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 251 C. com., prima instanţă a reţinut că, deşi organul de soluţionare a contestaţiei administrative le redă întocmai, atunci când concluzionează asupra aplicării acestora, înţelege să le confere o interpretare extrasă din context.
Astfel, se arată în considerentele sentinţei recurate, regula generală instituită prin art. 251 C. com. este cea potrivit căreia participanţii la o asociere nu au nici un drept de proprietate asupra bunurilor, chiar dacă au fost procurate de ei personal, însă prin alin. (2) al aceluiaşi articol, legiuitorul a prevăzut şi o excepţie de la regulă, prin care, în măsura în care părţile stabilesc ca aporturile lor la constituirea asocierii să le fie restituite, această măsură este permisă, mai mult, atunci când restituirea în natură nu este posibilă au dreptul şi la repararea prejudiciilor suferite.
Prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată şi susţinerea pârâtelor în sensul că în contractul de asociere nu a fost menţionată în mod expres cota de participare, deoarece părţile au prevăzut prin art. 7 din contract modalitatea de determinare a aporturilor fiecărui asociat, respectiv după finalizarea obiectului asocierii, de comun acord şi într-o proporţie ce se va stabili ulterior.
Or, a arătat prima instanţă, prin procesul verbal din 04 octombrie 1999 părţile,; de comun acord au decis ca SC T.G.I.E. SRL pentru participaţiile în cadrul asocierii să primească în contrapartidă o parte din mijloacele fixe realizate în baza contractului de asociere.
În consecinţă, a reţinut instanţa de fond, mijloacele fixe predate de către reclamantă societăţii SC T.G.I.E. SRL reprezintă aportul acesteia la realizarea obiectivului asocierii, recalculat conform clauzelor contractuale şi restituit potrivit voinţei părţilor, astfel cum a fost materializată în contractul de asociere şi actele adiţionale ulterioare.
Cât priveşte susţinerea pârâtelor, potrivit căreia contractul de asociere reprezintă un contract de finanţare, instanţa de fond a reţinut că această afirmaţie nu este dovedită, întrucât contractul de finanţare este specific activităţii bancare şi trebuie să respecte cerinţe expres prevăzute de legea bancară, iar pe de altă parte o societate comercială ar putea să desfăşoare astfel de activitate doar dacă ar avea în obiectul de activitate o astfel de activitate, ceea ce nu este cazul de fată.
A mai reţinut instanţa de fond că, atunci când se stabilesc obligaţii fiscale, se prezumă că organul de inspecţie fiscală trebuia să-şi întemeieze măsura pe dispoziţii legale şi nu ulterior să se indice eventualele temeiuri de drept, la indicarea organului de soluţionare a contestaţiei administrative; legiuitorul, prin date suplimentare, a avut în vedere situaţii de fapt necunoscute organelor de inspecţie fiscală la data efectuării acesteia, situaţii de fapt noi pe care ar trebui să se fundamenteze decizia de reverificare a unei anumite perioade.
Cu privire la obligaţiile accesorii aferente TVA, invocând principiul „accesorium sequitur principalem”, instanţa de fond a constatat că stabilirea şi calcularea acestor majorări şi penalităţi de întârziere s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare.
2. Hotărârea instanţei de recurs.
Prin Decizia nr. 675 din 9 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, împotriva Sentinţei nr. 57/CA/2009 P.I. din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a modificat, în tot sentinţa atacată şi, în fond, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, înalta Curte a reţinut în esenţă următoarele:
În raport cu starea de fapt rezultată din actele dosarului şi cu susţinerile părţilor, este necesar a se stabili: I) dacă operaţiunea de predare-primire a unui număr de 12 mijloace fixe realizată prin protocolul din 31 decembrie 1999, încheiat între SC I.E. SRL şi SC T.I.E. SRL, având la bază actul adiţional nr. 2 la contractul de asociere în participaţiune din 14 octombrie 1994, reprezintă un transfer al dreptului de proprietate şi, implicit, o operaţiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată; (II) legalitatea măsurii dispuse de organul de soluţionare a contestaţiei, prin Decizia nr. 358/2004, pct. 1, constând în desfiinţarea deciziei de impunere cu privire la impozitul pe profit şi accesoriile aferente, cu consecinţa refacerii inspecţiei fiscale de către o altă echipă de control, pe aceeaşi perioadă şi pentru acelaşi impozit, conform celor reţinute în respectiva decizie.
a) Este necontestat faptul că la 14 octombrie 1994 între societatea reclamantă şi S.C. SC T.G.I.E. SRL B.R.D. a intervenit un contract de asociere în participaţiune având ca obiect realizarea în comun a investiţiei „Fabrică de oţet şi prelucrare borhot”, cu o durată de 5 ani.
S.C. SC T.G.I.E. SRL a adus ca aport la asociere imobilele hală 1,2,3,4,5, iar aportul reclamantei a constatat într-o creanţă pe seama unui credit bancar viitor în sumă de 4.931.624 dolar S.U.A.
Conform clauzei art. 5 din contract, în urma asocierii nu a rezultat o nouă persoană juridică, iar în cadrul asocierii fiecare asociat rămâne proprietar de drept al aportului adus.
Această clauză contractuală nu a fost modificată prin actul adiţional nr. 2 din 04 octombrie 1999. Prin acest act a fost prelungit doar termenul asocierii până la efectuarea operaţiunilor de lichidare a asocieri (demarate anterior exploatări în comun a obiectivului realizat) şi a fost completat art. 3 din contract în sensul recalculări valorice a aportului SC T.G.I.E. SRL şi stabilirii rambursărilor operate între asociaţi stipulându-se totodată că pentru diferenţa valorică rezultată, părţile sunt de acord ca SC T.G.I.E. SRL să devină proprietar pe cele 12 mijloace fixe în discuţie.
La 31 decembrie 1999, SC T.G.I.E. SRL facturează către contestatoare suma de 44.447.310.510 lei ca „diferenţă valorică participaţie”, aceasta fiind înregistrată în evidenţa contabilă a contestatoarei prin majorarea valorii contabile a unui număr de 55 mijloace fixe aflate în patrimoniu.
La aceeaşi dată, cele două societăţi încheie protocolul de predare-primire a celor 12 mijloace fixe pentru stingerea datoriei către S.C. SC T.G.I.E. SRL, prin acceptarea de către contestatoare a facturii fiscale emise de către aceasta.
Expertul contabil care a întocmit lucrarea de specialitate încuviinţată de instanţă a apreciat că mijloacele fixe au fost obţinute prin asociere, precizând totodată că toate lucrările de construcţii au fost derulate de SC T.G.I.E. SRL, fiind achitate de aceasta, dar facturate către SC I.E. SRL, care le-a achitat atât prin schimb de marfă, cât şi prin compensare cu alte lucrări.
Ca atare, faţă de ansamblul materialului probator administrat în cauză, nu s-a putut concluziona decât că mijloacele fixe în discuţie au fost achiziţionate din aportul în numerar adus în asociere de SC I.E. SRL., rămânând în proprietatea acesteia, conform clauzelor contractuale anterior redate, a căror forţă juridică şi eficientă în raporturile dintre cele două părţi a fost constant invocată de reclamanta-intimată.
S-a reţinut că această concluzie este confirmată şi de comportamentul fiscal al reclamantei, amortizarea mijloacelor fixe în discuţie fiind făcută de către aceasta. Or, dacă respectivele mijloace fixe ar fi aparţinut asocierii, ca aport al SC T.G.I.E. SRL, dreptul de a le amortiza ar fi aparţinut acesteia.
În aceste condiţii, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 3/1992, republicată, în vigoare la data de referinţă şi pct. 11 din Normele metodologice pentru aplicarea acesteia, aprobate prin H.G. nr. 512/1998, operaţiunea de predare-primire a celor 12 mijloace fixe realizată prin protocolul din 31 decembrie 1999 reprezintă un transfer al dreptului de proprietate asupra acestora şi, implicit, o operaţiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, cum corect au constatat organele de inspecţie fiscală.
b) Cu referire la impozitul pe profit, organul de inspecţie fiscală a constatat că, în anul 1999, cheltuielile cu investiţiile sunt în cuantum de 96.840.756.943 lei, apreciind că societatea nu poate beneficia de facilităţile acordate de O.G. nr. 27/1996, motivat de faptul că nu a fost prezentată confirmarea consiliului local pentru investiţiile efectuate.
Suma anterior indicată a inclus-o şi pe cea de 43.624.155.837 lei, reprezentând cheltuieli cu dobânzi bancare şi diferenţe de curs valutar pentru care organul de inspecţie fiscală a solicitat societăţii contestatoare şi băncii derulatoare contractul de credit din anul 1995 şi alte acte doveditoare din care să rezulte că dobânzile bancare şi diferenţele de curs valutar sunt aferente creditului utilizat pentru investiţii.
Cum aceste documente nu au fost prezentate până la data încheierii controlului, organul de inspecţie fiscală nu a putut stabili realitatea şi legalitatea includerii respectivelor cheltuieli în costul de producţie sau de achiziţie a mijloacelor fixe ce fac obiectul investiţiilor în anul 1999.
Referitor la facilităţile acordate de art. 10 din O.G. nr. 27/1996, organul de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă s-a considerat investit să se pronunţe dacă, pentru investiţiile efectuate în anul 1999, aceasta poate beneficia de respectivele facilităţi, în condiţiile în care investiţiile în cauză au fost confirmate pe liste semnate de primarul comunei Drăgăneşti, având aplicate semnătura primarului şi ştampila Consiliului local, iar ulterior au fost însuşite în totalitate şi confirmate de Consiliul Local prin Hotărârea nr. 36 din 5 august 2002.
Avându-se în vedere punctul de vedere al Direcţiei Juridice din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Decizia nr. 8 din 20 octombrie 2004 emisă de Comisia Fiscală Centrală din Ministerul Finanţelor Publice, s-a concluzionat că listele întocmite în condiţiile arătate, anexate dosarului, constituie confirmarea investiţiilor realizate
de reclamantă, motiv pentru care aceasta poate beneficia de facilităţile prevăzute de art. 10 din O.G. nr. 27/1996, republicată, având drept de deducere din profitul impozabil al acestora.
Apreciind că nu se poate pronunţa asupra cuantumului sumei deductibile la calculul impozitului pe profit, în condiţiile în care, pentru suma de 43.624.155.837 lei, contestatoarea a depus în susţinerea contestaţiei contractul de credit nr. 20.044 din 31 ianuarie 1945, contract care nu a fost analizat de organele de inspecţie fiscală, aşa cum a rezultat din actul de control contestat, organul de soluţionare a contestaţiei a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 186 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, (devenit 214 alin. (3) conform ultimei republicări), dispunând desfiinţarea deciziei de impunere nr. 75631 din 12 august 2006 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite la cap. III cu privire la impozitul pe profit” din raportul de inspecţie fiscală nr. 75583 din 10 august 2004, cu consecinţa refacerii inspecţiei fiscale pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi impozit, conform celor reţinute în Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004.
Pentru a dispune astfel, organul de soluţionare a contestaţiei a avut în vedere necesitatea prezentării tuturor documentelor din care să rezulte că investiţiile pentru care s-a solicitat deductibilitatea cheltuielilor au fost realizate din creditul obiect al contractului care nu a fost prezentat organului de inspecţie fiscală, în perioada ulterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 27/1996, în absenţa cărora cuantumul sumei deductibile nu a putut fi determinat.
Aflându-se în imposibilitate de a se determina cuantumul sumei deductibile, în raport cu datele suplimentare, necunoscute inspectorilor fiscali datorită conduitei reclamantei, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut în mod corect aplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 alin. (3) C. proc. fisc., în forma în vigoare la data de referinţă, măsura de refacere a controlului, în limitele indicate, fiind întru totul justificată.
3. Cererea de revizuire formulată de recurenta SC I.E. SRL împotriva Deciziei nr. 675 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Motivele cererii sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Înscrisul nou este reprezentat de Sentinţa nr. 1187/COM/2011 pronunţată de Tribunalul Bihor Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 6671/111/2011.
Înscrisul nu a servit ca mijloc de probă în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea atacată.
Din jurisprudenţa Înaltei Curţi, rezultă că şi o hotărâre judecătorească poate fi considerată înscris nou, iar actul nu a existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se va cere a fi revizuită.
În privinţa unei hotărâri judecătoreşti se admite că data pronunţării poate fi şi ulterioară datei la care a fost pronunţată decizia a cărei revizuire se solicită, dacă se referă la situaţii atestate/ probate de înscrisuri preexistente şi depuse la dosarul cauzei în care s-a pronunţat decizia.
Sentinţa nr. 1187/COM/2011 se referă la procedura de lichidare a asociaţiei în participaţiune, care, în opinia instanţei, s-a desfăşurat cu respectarea prevederilor legale şi contractuale.
Înscrisul nu a putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată.
Sentinţa nr. 1187/COM/2011 este un înscris determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării recursului, soluţia ar fi putut fi alta decât cea care s-a pronunţat.
Prin hotărârea pronunţată în recurs, instanţa a apreciat că operaţiunea de lichidare a asocierii în participaţiune şi de preluare de către SC T.G.I.E. SRL a unui număr de 12 mijloace fixe reprezintă un transfer în sensul dispoziţiilor fiscale, iar pentru o astfel de operaţiune ar fi trebuit emisă factura cu T.V.A.
Prin sentinţa nr. 1187/COM/2011 s-a constatat că aceeaşi operaţiune este o ieşire din indiviziune şi nu un transfer.
Nu mai poate fi menţinut nici raţionamentul instanţei de recurs potrivit căruia existenţa în contractul de asociere în participaţiune a clauzei conform căreia asociaţii şi-au dat acordul asupra păstrării dreptului de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport în cadrul asocierii, este de natură să conducă la concluzia că bunurile nu puteau deveni proprietatea indiviză a acesteia, ci erau proprietate a societăţii şi, pe cale de consecinţă, că operaţiunea de preluare reprezintă un transfer.
Obiectul contractului l-a constituit „asocierea în vederea realizării în comun a proiectului de investiţie”, aspect ce nu a fost contestat.
Instanţa de recurs a considerat că cele 12 mijloace fixe erau lucruri proprii ale societăţii aduse ca aport în asociaţie, deşi aportul, conform contractului, a constat în creanţa de 4.931.624 dolar S.U.A.
Rezultă că este lipsit de relevanţă pentru soluţionarea recursului, dacă bunurile erau proprietatea asociaţilor, de vreme de aportul nu a fost în bunuri, ci într-o creanţă.
Mijloacele fixe erau bunuri comune indivize ale asociaţilor, iar lichidarea a urmat prevederilor art. 7 din contractul de asociere.
Operaţiunea de preluare a celor 12 mijloace fixe de către asociatul SC T.G.I.E. SRL a fost o operaţiune prin care nu s-a transferat dreptul de proprietate, iar factura emisă a reprezentat o diferenţă valorică de participare.
II. Considerentele Înaltei Curţi, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac exercitată
1. Revizuirea este nefondată. Nu sunt îndeplinite în speţă prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. coroborate cu art. 326, 327 C. proc. civ.
1.1. Potrivit art. 1 alin. (3) C. fisc., „în materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea, aplicându-se dispoziţiile C. fisc.”.
Potrivit art. 11 alin. (1) C. fisc., „la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”.
La rândul său, art. 14 C. proc. fisc., arată că „veniturile, alte beneficii şi valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent dacă sunt obţinute din activităţi ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale. Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal după conţinutul lor economic”.
1.2. Instanţa de recurs nu a contestat validitatea juridică a contractului de asociere în participaţiune, a rezilierii contractului prin acordul părţilor şi nici procedura de lichidare a asociaţiei.
Instanţa de recurs a reţinut în mod corect că mijloacele fixe au fost obţinute prin asociere, plata fiind făcută din aportul în numerar adus în asociere de către SC I.E. SRL Păntăşeşti.
Comportamentul fiscal al societăţii revizuite a condus la aprecierea conform căreia, deoarece amortizarea mijloacelor fixe a fost efectuată de aceasta, societatea este şi proprietara bunurilor.
Coroborat cu împrejurarea că mijloacele fixe au fost achiziţionate din aportul în numerar, iar asocierea nu a realizat în comun nimic legat de acestea din punct de vedere fiscal, în mod corect s-a considerat că bunurile au rămas în proprietatea societăţii reclamante.
Operaţiunea de predare-primire a celor 12 mijloace fixe către SC T.G.I.E. SRL reprezintă aşadar, un transfer de proprietate impozabilă din punctul de vedere al TVA.
Din conţinutul art. 3 al actului adiţional rezultă că SC T.G.I.E. SRL devine proprietarul mijloacelor fixe.
Potrivit dispoziţiilor C. fisc. şi ale C. proc. fisc. evidenţiate mai sus, operaţiunea încheiată între părţi poate fi recalificată de către organul fiscal, ca fiind un transfer de drept de proprietate.
Mai mult, conform pct. 5 din contractul încheiat între părţi „fiecare asociat rămâne proprietar de drept al aportului adus de fiecare în asociere”, de unde rezultă că recalificarea actului încheiat de părţi de către organul fiscal, a respectat dispoziţiile art. 11 alin. (1) C. fisc.”
1.3. În concluzie, se reţine că actul nou reprezentat prin sentinţa comercială nr. 1187/ COM din 14 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, nu îndeplineşte condiţia înscrisului determinat, urmând ca cererea să fie respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de SC I.E. SRL Păntăşeşti împotriva Deciziei nr. 675 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1898/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1927/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
