ICCJ. Decizia nr. 1953/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1953/2012
Dosar nr. 51/44/2011
Şedinţa publică de la 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauzei.
Il. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 51/44/2011, din data de 28 ianuarie 2011, Corpul Naţional al Poliţiştilor a solicitat, în numele reclamanţilor indicaţi în tabelul anexat cererii, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Politiei al Judeţului Vrancea, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, constatarea dreptului reclamanţilor - funcţionari publici cu statut special - poliţişti, la plata salariilor nediminuate; obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre salariile cuvenite potrivit raporturilor de serviciu pe lunile iulie-decembrie 2010 şi salariile plătite efectiv, adică la plata cotelor de 25% reţinute din salarii în această perioadă, sume actualizate cu indicele de inflaţie, de la data scadenţei fiecăreia, până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor, pentru viitor, la plata salariilor nediminuate, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat instanţei că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, reglementări internaţionale care au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, aspect asupra căruia a statuat şi instanţa de contencios constituţional.
În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Inspectoratul de Politie al Judeţului Vrancea care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a I.P.J. Vrancea, faţă de împrejurarea că această instituţie este numai ordonator terţiar de credite şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prima instanţă a calificat drept nefondate ambele excepţii, motivat de faptul că nu s-a probat niciuna din împrejurările invocate de pârât, respectiv calitatea de ordonator secundar de credite a I.P.J. şi nu s-a explicitat inadmisibilitatea acţiunii în contextul celor solicitate de reclamanţi.
1.2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 50 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Galaţi secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de Corpul Naţional al Poliţiştilor Bucureşti, în calitate de reprezentant legal al reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vrancea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că diminuarea salariilor s-a realizat în temeiul legislaţiei în vigoare, Legea nr. 118/2010 asupra căreia, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
A mai apreciat prima instanţă că, într-adevăr diminuarea salariilor este o măsură echivalentă cu negarea dreptului de proprietate, cu lipsirea de un bun, însă circumstanţele privării sunt esenţiale în cauză. Măsura în discuţie a fost una generală, privind pe toţi bugetarii, fiind dictată de considerente obiective de ordin financiar, necontestate de reclamanţi. Faptul că procentul de reducere a salariilor este acelaşi pentru toate categoriile de bugetari relevă proporţionalitatea măsurii contestate şi nu este compatibilă cu o despăgubire a celor „deposedaţi";, pentru că a-i despăgubi ar însemna a anula chiar măsura de reducere a salariilor apreciată a fi una dictată de asigurarea securităţii economiei naţionale în contextul financiar mondial precar. Prin urmare, a reţinut Curtea, nu se poate vorbi de o nesocotire a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei, astfel cum acesta a fost explicitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă relativă la nesocotirea dreptului cu privire la bunuri (statul având, în opinia C.E.D.O., o marjă de apreciere importantă ce trebuie luată în considerare întotdeauna când se pune în discuţie convenţionalitatea unei privări de proprietate).
I.3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central, în calitate de reprezentant legal al reclamanţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 89 C. proc. civ., potrivit cărora ,,(1) Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi si mai scurt, după aprecierea instanţei.";, trimiţând citaţia prin fax, la data de 08 februarie 2011, ora 10:36 (anexa 1), adică la mai puţin de 46 de ore până la data şi ora sorocită pentru primul termen de judecată.
Astfel la datele de 08 şi 09 februarie 2011, reprezentanţii legali ai reclamanţilor au fost în delegaţie, reprezentând alţi reclamanţi, în alte asemenea cauze şi pentru acest motiv, la data de 10 februarie 2011 (fiind şi primul termen de judecată), nu au fost în măsură să depună cererile necesare şi să solicite administrarea tuturor probelor care se impuneau a fi administrate (cerere de intervenţie în interes propriu, cerere de restrângere a acţiunii cu privire la unii dintre reclamanţi care nu erau membri ai organizaţiei noastre, cerere de completare şi întregire a acţiunii.
Totodată recurentul a susţinut că instanţa de fond a păşit la judecarea cauzei, fără a-şi verifica competenţa materială.
Potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ - „(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.";.
Or, în cauză a susţinut recurentul reclamanţii au raporturi de serviciu cu o autoritate publică locală şi anume, cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie al jud. Vrancea, astfel că instanţa competentă să soluţioneze litigiul e Tribunalul Vrancea.
Instanţa de fond prin nesocotirea dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ. „(1) La întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare câţi reclamanţi sunt: de asemenea se va alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, mai mult un rând de copii pentru instanţa.";, a primit prin fax la data de 09 februarie 2011, întâmpinarea pârâtului I.P.J. Vrancea (încheiere - alin. (4)), dar nu ne-a comunicat-o, astfel încât nu am putut lua la cunoştinţă de cele invocate în ea şi nu am putut formula apărări cu privire la acestea.
Recurentul a mai criticat sentinţa atacată şi sub aspectul nesocotirii de către instanţa de fond a prevederilor art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., prin soluţionarea cauzei în condiţiile în care pârâtul I.G.P.R. nu a primit odată cu citaţia şi o copie de pe acţiune, iar cererea pentru acordarea unui nou termen de judecată nici nu a fost pusă în discuţia părţilor.
În ceea ce priveşte încheierea din data de 10 februarie 2011, recurentul a arătat că s-a consemnat în mod greşit în alin. (9) al acestei încheieri faptul că reprezentantul reclamantului ar fi susţinut"; - „Consideră că legea (care lege n.n.), art. 20 din Constituţie, primează faţă de dispoziţiile europene; normele de drept intern se aplică cu prioritate; în raport cu Legea nr. 118 în baza căreia s-a procedat la discriminare; consideră că ar fi trebuit emise dispoziţii individuale sau colective.";, când în realitate acesta a susţinut că: „în temeiul art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte, iar în situaţia în care exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Recurentul a criticat sentinţa şi sub aspectul soluţionării pe fond al cererilor sale.
Cu privire la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a solicitat instanţei de recurs să constate că acestea sunt „caduce, perimate şi căzute în desuetudine";.
A arătat că, în realitate, prin dispoziţiile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, măsura reducerii drepturilor salariale a fost menţinută şi pe toată durata anului 2011, ba chiar proporţia de reducere a fost mărită, de la 25% în sem. 11-2010, la 28% în anul 2011.
Recurentul a invocat în susţinerea motivelor de recurs şi prevederile art. 53 din Constituţia României, art. 93, art. 119, art. 136, art. 148 din Constituţia României şi Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.
În fine, a precizat că Guvernul României a indus în eroare Curtea Constituţională, susţinând în mod neîntemeiat faptul că";autorităţile naţionale dispun de o anumita putere discreţionara în a aprecia noţiunea de interes general al comunităţii"; şi că „Privarea de un bun, prevăzuta de art. l din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură sa confere statelor semnatare o anumita marja de apreciere întotdeauna aflata sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului";.
II. Considerentele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
II.1. Argumente de fapt şi de drept relevante:
II.1.1. Referitor la nerespectarea de către prima instanţă a prevederilor art. 89 C. proc. civ.
Instanţa de fond nu a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 89 alin. (1) C. proc. civ. prin citarea părţii cu 2 zile înaintea termenului de judecată stabilit.
Într-adevăr dispoziţiile art. 89 alin. (1) teza I C. proc. civ. stipulează faptul că ";Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată";.
Art. 89 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. completează însă, în această materie dispoziţiile precizate stabilind că în pricinile urgente termenul poate fi mai scurt, după aprecierea instanţei.
Or, în cauza de faţă acţiunea a fost formulată pe calea contenciosului administrativ care reglementează o procedură a judecăţii de urgenţă şi cu precădere prin art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Aşa fiind şi cum urgenţa cauzei nu poate fi contestată, instanţa are posibilitatea stabilirii unui termen scurt pentru efectuarea procedurii de citare şi soluţionarea unor astfel de cauze.
II.1.2. Motivul de recurs referitor la nesocotirea de către instanţa de fond a prevederilor art. 1141 alin. (1) C. proc. civ., prin soluţionarea cauzei în condiţiile în care pârâtul I.G.P.R. nu a primit odată cu citaţia şi o copie de pe acţiune, iar cererea pentru acordarea unui nou termen de judecată nici nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Înalta Curte reţine că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
În prezenta cauză recurentul reclamant este Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central, iar pretinsul motiv de nulitate al hotărârii atacate nu poate fi primit, întrucât necomunicarea cererii de chemare în judecată către pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române nu i-a pricinuit părţii recurente nici o vătămare, aceasta neavând interes să îl invoce.
II.1.3. Referitor la încălcarea competenţei materiale a instanţei care a soluţionat pe fond cauza.
Recurentul reclamant Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central a sesizat instanţa de contencios administrativ şi fiscal, respectiv Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea prezentului litigiu la data de 28 ianuarie 2011.
Potrivit art. 1591 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, în vigoare de la data de 25 noiembrie 2010 ";(..) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.(..).
Ţinând cont de dispoziţiile legale susmenţionate, aplicabile în speţa dedusă judecăţii, în raport cu data sesizării instanţei şi constatând că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului nr. 51/44/2011, nu rezultă că partea recurentă a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei la prima zi de înfăţişare, înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
II.1.4. În ceea ce priveşte consemnarea greşită din încheierea de şedinţă din data de 10 februarie 2011, cuprinzând dezbaterile, partea poate solicita, în temeiul art. 281 C. proc. civ., îndreptarea erorii materiale, strecurate în încheierea respectivă.
II.1.5. Pe fondul cererii de recurs.
Măsura contestată de recurentul reclamant, cea privind reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, s-a reţinut faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii mânu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului";.
S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
În consecinţă, având în vedere considerentele Curţii Constituţionale, în mod corect prima instanţă a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport cu legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte încălcarea art. l din Protocolul nr. l al C.E.D.O. vizând respectarea proprietăţii asupra bunurilor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, înalta Curte reţine că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. l parag. 2 din Protocolul nr. l.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, potrivit căreia, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţa poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. l din Protocolul nr. l numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 şi 41).
II.2. Soluţia instanţei de recurs
În consecinţă, constatând că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzută de art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, înalta Curte va respinge recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Corpul Naţional al Poliţiştilor - Biroul Executiv Central împotriva încheierii din 10 februarie 2011 şi a sentinţei nr. 50 din 17 februarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1952/2012. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1955/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
