ICCJ. Decizia nr. 1955/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1955/2012
Dosar nr. 238/35/2011
Şedinţa publică de la 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi hotărârea primei instanţe.
Prin cererea formulată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, la data de 4 aprilie 2011, reclamantul D.G., a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Bihor, anularea deciziei nr. 15012 din 9 martie 2011 emisă de autoritatea pârâtă şi repunerea sa în drepturile conferite de lege.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că este beneficiarul Legii nr. 189/2010, întrucât a fost refugiat în satul Lazuri de Beiuş, în perioada 15 decembrie 1940 - 6 martie 1945, datorită condiţiilor istorice vitrege.
A susţinut că iniţial Casa Judeţeană de Pensii Bihor i-a admis cererea prin hotărârea nr. 15013 din 23 martie 2010, dar ulterior a anulat această hotărâre pentru motive pe care le consideră cu totul nejustificate şi pe care le poate combate cu martori.
Casa Judeţeană de Pensii Bihor a depus la dosar întâmpinare prin a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 148/CA/2011 - PI din 20 iunie 2011 a admis acţiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 15012 din 9 martie 2011 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor şi a obligat autoritatea pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin decizia nr. 15012 din 9 martie 2011 Casa Judeţeană de Pensii Bihor a anulat hotărârea de admitere nr. 15012 din 25 martie 2010, emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Judeţene de pensii Bihor, debitul urmând a fi recuperat conform reglementărilor legale în vigoare, iar cererea din 27 ianuarie 2010 formulată de reclamantul D.G. în vederea obţinerii drepturilor, a fost respinsă.
Curtea a reţinut că în baza prevederilor art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000, potrivit cărora „Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe, persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează:
c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate"; şi contrar poziţiei exprimate de Casa Judeţeană de Pensii Bihor prin întâmpinare, reclamantul D.G., prin probele administrate în cauză, a făcut dovada refugiului din motive etnice pe perioada decembrie 1940 - 6 martie 1945 din localitatea Derna în localitatea Lazuri de Beiuş. Astfel, martorii V.I. şi G.I., audiaţi în instanţă au confirmat, în lipsa actelor oficiale, calitatea reclamantului de refugiat în sensul cerut de art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000.
I.2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că martorii D.I. şi I.Ş., pe baza cărora reclamantul şi-a susţinut cererea, nu au fost prezenţi şi nu au dat niciodată o declaraţie în formă autentică la Biroul Notarial C.D. şi S.D., acest fapt fiind confirmat de biroul notarial prin adresa din 25 februarie 2011 din care rezultă că declaraţiile notariale depuse la cererea din 28 ianuarie 2010 sunt false, întrucât nu sunt înscrise în evidentele biroului notarial.
A mai susţinut recurenta că declaraţiile date în fata instanţei de judecată ar fi trebuit coroborate cu alte probe având în vedere că aceştia au o relaţie specială cu recurentul, fiind din aceiaşi localitate şi de asemenea au interes în modul de soluţionare al cauzei, având la rândul lor cereri pentru obţinerea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Totodată recurenta a arătat că la nivelul Casei Judeţene de Pensii Bihor au mai fost descoperite încă opt persoane care au obţinut drepturile de refugiat cu declaraţii notariale false, iar în acest caz instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere şi faptul că, la dosar, nu exista nici un document oficial din care să rezulte calitatea de persoană refugiată a reclamantului.
II. Considerentele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
lI.1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
În fapt, prin cererea formulată la data de 27 ianuarie 2010, reclamantul D.G. a solicitat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Bihor, stabilirea calităţii de beneficiar al prevederilor respectivei legi şi acordarea drepturilor ce decurg din aceasta calitate.
Iniţial, Comisia, în baza actelor depuse de către reclamant a considerat că s-a făcut dovada persecuţiei etnice şi a situaţiei de strămutare sau de refugiu în altă localitate decât cea de domiciliu aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000, pe baza declaraţiilor martorilor D.I. şi I.Ş. care afirmau că reclamantul a fost refugiat în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuş.
Ulterior, după analizarea mai multor dosare depuse la C.J.P. Bihor, în perioada anilor 2010-2011, pentru stabilirea calităţii de refugiat, s-a observat că în majoritatea dosarelor apăreau aceeaşi martori cu care se făcea dovada persecuţiilor etnice suferite de către petenţi şi anume martorii D.I. şi I.Ş.
În aceste condiţii, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul C.J.P. Bihor a reexaminat legalitatea drepturilor acordate petentului D.G. şi la data de 09 martie 2011 a constatat că în mod eronat a admis cererea sa, în condiţiile în care martorii D.I. şi I.Ş. nu au fost prezenţi şi nu au dat niciodată o declaraţie în formă autentică la Biroul Notarial C.D. şi S.D., acest fapt fiind confirmat de biroul notarial, prin adresa din 23 februarie 2011, din care rezultă că declaraţiile notariale depuse la cererea din 25 februarie 2010 nu sunt înscrise în evidentele biroului notarial.
Ca urmare, prin Decizia nr. 15012/2011, Casa Judeţeană de Pensii Bihor a anulat hotărârea de admitere nr. 15012/2010, iar cererea din 27 ianuarie 2010 depusă în vederea obţinerii drepturilor de refugiat a fost respinsă.
Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă a emis Decizia nr. 15012/2011 prin care a anulat hotărârea de admitere nr. 15012/2010 şi a respins cererea reclamantului.
Potrivit dispoziţiilor art. art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000, „Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe, persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează:
c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate";
Înalta Curte, constată că în cauza de fată reclamantul nu a produs dovezi suficiente şi concludente pentru stabilirea calităţii de refugiat din motive de persecuţie etnică.
Astfel, deşi art. 8 alin. (1), din Decretul lege nr. 118/1990 stabileşte că dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 (n.n. - de refugiat din motive etnice) se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, se constată că în speţă, dat fiind circumstanţele cauzei, declaraţiile martorilor V.I. şi G.I., nu sunt de natură a crea certitudinea judecătorului cu privire la existenţa persecuţiei reclamate.
După cum precizează şi recurenta pârâtă şi cum de altfel se observă din conţinutul documentelor depuse la dosar de Casa Judeţeană de Pensii Bihor (Decizia nr. 15022 din 09 martie 2011), martorului V.I. i-a fost anulată hotărârea de recunoaştere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru acelaşi motiv ca şi reclamantului în cauză, de prezentare la autoritatea competentă a două declaraţii „autentice"; care nu s-au regăsit în evidenţele biroului notarial, a martorului I.Ş. şi D.I.
De asemenea, în aceiaşi situaţie se află şi soţia celui de al doilea martor, G.I., G.S., căreia i-a fost anulată hotărârea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru aceleaşi motive, declaraţiile prezentate la formularea cererii fiind a aceloraşi martori I.Ş. şi D.I.
Această situaţie de fapt în nici într-un caz nu poate fi de natură a crea convingerea intimă a judecătorului asupra realităţii refugiului reclamantului din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuş, în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 şi a existenţei unei persecuţii etnice care să fi determinat un astfel de refugiu.
Instanţa de fond era datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor.
În speţa de faţă, distinct de inconsistenţa probei testimoniale administrate, instanţa de fond a ignorat atât împrejurarea că partea reclamantă şi martorii implicaţi au uzitat de prezentarea, la autoritatea competentă, a unor declaraţii care nu se regăseau în evidenţele birourilor notariale cât şi faptul că martorii aveau aceiaşi situaţie cu reclamantul şi acelaşi interes.
Au ignorat, de asemenea şi faptul că declaraţiile martorilor audiaţi în instanţă nu se coroborează cu nici un alt înscris emis de o autoritate competentă, respectiv adeverinţa Inspectoratului Şcolar al Judeţului Bihor, adeverinţa Şcolii cu clasele I-VIII Lazuri de Beiuş, adeverinţa emisă de Primăria Lazuri de Beiuş.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, înalta Curte, reapreciind întregul material probator, reţine că în cazul de faţă nu a fost dovedită persecuţia din motive etnice la care ar fi fost supus reclamantul în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 şi nici refugiul datorat acestor motive, din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuş.
II.1. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi admis cu consecinţa modificării sentinţei atacate şi respingerii acţiunii reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei nr. 148 din 20 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1953/2012. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1956/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
